Născută în Bulzeştii Doljului, spaţiul matrice de unde Marin Sorescu a pornit în căruţa sa cosmică, cucerind universalitatea, autoare a mai multor volume de versuri, Beatrice Silvia Sorescu este o poetă veritabilă, în toată puterea cuvântului, fină şi cultivată, de un rafinament al expresiei ce nu are nimic artificial, contrafăcut, şi care provine tocmai din simplitate şi naturaleţe.
Ceea ce-mi place la Beatrice Silvia Sorescu este că ea nu sorescianizează, adică nu-l imită pe Marin Sorescu. Se ştie că există mulţi care încearcă să-l copieze pe Sorescu, ei se numesc epigoni, poetaşi, lipsiţi de valoare, neînsemnaţi. Acesta e marele ei merit, pentru că ea are curajul să-şi croiască un drum, să meargă pe calea ei proprie.
Beatrice Silvia Sorescu este o elegiacă, sentimentul dominant la ea, fiind durerea pricinuită de trecerea inexorabilă a timpului.
Volumul Vârtej şoptitor timpului ne trimite la Cântec şoptit, volumul lui Zaharia Stancu. Întâlnim aici un poem, Regret, care e un fel de parafrază la Cântec şoptit.
Caracterul elegiac al liricii Beatricei Silviei Sorescu ne atrage aşadar atenţia. Întâlnim o poezie de factură tradiţională, ea scrie şi versuri moderne, dar versurile ei cele mai reprezentative, fibra ei autentică de poetă, o constituie versurile de factură tradiţională.
Apare evocat în volumul de faţă, Bulzeştiul, peisajul lui superb, pădurea cu miresmele ei, dar mai ales Bulzeştiul surprins sub lumina melancolică a toamnei. Acest peisaj apare uneori mirific, uneori ca o Dacia Felix, ca un tărâm mitic, dar, de la o vreme, ca o vale a plângerii, ca un spaţiu îndoliat, provocat de moartea celor dragi. Este evocată aici, figura lui Marin Sorescu, care s-a grăbit să treacă prea devreme apele Stixului: (Unde-ai plecat de-acasă, poete,/ Ce dor te-a cuprins, ce aprigă sete/ De somnul ce n-are sfârşit niciodată/ De moartea ce bate din poartă în poartă?- poemul Unde-ai fugit de-acasă) sau: (Sub dealul acela, albit de salcâmi/ E casa măreaţă a unui poet./ Poetu-a plecat să moară puţin,/ Dar sufletul încă mai bate încet/ Când noaptea coboară, îmi pare c-aud/ Iona!… din chitul lui greu/E marea pustie şi valul e surd/ Şi nimeni n-aude, decât Dumnezeu.-poemul De dor). O altă figură evocată cu o sensibilitate aparte, este cea a mamei: (Bună dimineaţa, mamă!/ Pâinea aceasta coaptă în zori/ Când câmpul se umple de rouă/ E mai caldă decât o mie şi unul de sori/Şi mai bună,/ Ce gust are pâinea ta, mamă!/ Cred că-n aluatul din ea/ E şi o fărâmă din sufletul tău/ Bună dimineaţa, mamă!/ Casa e măturată, masa e rânduită pentru noi toţi/ Întindeţi mâna, copii, / Să vedeţi ce minune de pâine,/ Ce minune de mamă!-poemul Bună dimineaţa, mamă!).
Bulzeştiul apare în viziunea poetei ca o Itaca pustie, în care câinele îşi aşteaptă, în zadar, stăpânul.(Câinele celui dus) De fapt, cred că Bulzeştiul are un izvor care curge necontenit, poate că sub Bulzeşti se află pânze freatice ale creaţiei.
Beatrice Silvia Sorescu se întoarce la primordiile copilăriei, la origini, cu alte cuvinte, la geografia mitică a spaţiului natal, realizând comuniunea cu strămoşii, care i-au transmis o admirabilă zestre ancestrală şi o inalienabilă morală arhaică.
Cu harul ei autentic, cu sensibilitatea sa copleşitoare, Beatrice Sorescu se numără printre poeţii contemporani, de care, cu siguranţă, vom mai auzi.
Ovidiu Ghidirmic
