Cultura

Însemnări de duminică – Putere şi libertate

 | 03 octombrie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

1. Despre romanul metabiografic al lui Florian Văideianu nu era musai a scrie. Era absolut necesar. Întrucât Titu Pânişoară a fost o persoană exigentă, dar ştiind a se face şi plăcută (şi iubită). I-am trăit prin preajmă, l-am „descusut” mereu, în repetate rânduri, asupra propriului trecut, asupra celor trei-patru regimuri politice pe care le-a traversat cu brio, ca un învingător, pe acest om care îmi zicea: „Când vorbeşti cu un om, te uiţi în ochii lui.” Iar eu îi replicam: „De acord, dar cu condiţia să fie… om”.
Zâmbea nestingherit căci îşi cunoştea şi valoare şi valorile, îşi ştia şi calităţile şi slăbiciunile, una din ele fiind… sinceritatea, iar cealaltă încrederea în virtuţile etice.Avea în spate un traseu existenţial fabulos, despre el circulau legende: şi „reale”, şi „inventate”. Sigur că îşi avea opozanţii săi, duşmanii săi, denigratorii săi. „Ei, şi?” – mă avertiza… grav-ironic (adică imposibil de a-i detecta sunetul vocii interioare). „Eu am trăit sub semnul faptei, al sacrificiului, al idealului, fie şi socialist-comunist, pentru care n-am pregetat a acţiona, încercând a nu-mi păta numele. Câţi politicieni de azi sunt „obsedaţi” de acest aspect al purităţii morale? Câţi dintre ei cred în patrie, în viitorul neamului românesc? Câţi dintre ei mai luptă pentru libertate, egalitate şi fraternitate ori împotriva exploatării omului de către om?”.
Stăteam de taină la „Gorjeanul”, jos, în bar, ore întregi. Într-un rând m-a rugat să mă ocup de prima carte de poezii a fiului său Ion-Ovidiu Pânişoară, azi profesor universitar în Capitală, „Murmur în alb” care a şi apărut sub egida editurii lui Ion Mocioi „Spicon”.
Titu Pânişoară avea forţă intelectuală, dar era şi furat de emoţii, sentimente, trăiri intense.
Era un excelent animator cultural, editor, organizator de evenimente ştiinţifice la care insista să particip. Ba am scris dimpreună o istorie a învăţământului din Gorj, mie revenindu-mi partea dedicată Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu.
Antologiile apărute sub semnătura-i autoritară au inclus şi multe din articolele mele ori cronicile unor condeieri gorjeni despre cărţile mele. Părea infatigabil până într-o zi… când am observat că-i tremurau rău mâinile. Am evitat să-l întreb despre boală căci realizasem brusc drama ce-o traversa.
2. Pe Florian Văideianu îl văd trecând aproape zilnic pe strada Victoriei însoţit de Ion Mocioi ori de Emanoil Popescu. A-l avea de tovarăş pe Ion Mocioi e dovadă certă că-şi selectează aproapele.
Arborând o „mască” surâzătoare, uşor luminoasă, cathartică, şi o mină pozitivă, simţi că ţi-e bine alături de dânsul. Iubeşte poezia, scrie proză, reportaj, se implică în rememorări de „eroi actuali” fireşte dinspre unghiul său axiologic şi ontologic, ori scoate dintr-o nemeritată uitare scriitori gorjeni interbelici, îngrijindu-le opera postumă. Aşa a procedat cu publicistica lui Dumitru Tătăroiu găzduită de „Gorjanul” între anii 1942-1944, restituind-o contemporaneităţii.
Acest roman intitulat „Putere şi libertate” se circumscrie ca întindere spaţio-temporală în jurul personajului Titu Pânişoară, descinzând ca naraţiune din genul literaturii intradiegetice (caracteristică relaţiilor dintre naratorul şi eroul textului) dar şi din codul ironic extradiegetic (marcând raporturile dintre scriitor şi epocă).
„Povestea” lui Florian Văideianu e joculară într-un context simptomatic – glisează deci la vedere între verosimil şi adevăr, nonadevărată fiind doar ficţiunea, căci dacă ficţiune nu e, (anti)roman nu e. Aşa cum romanul nu este nici basm nici anti-basm, tot astfel autobiografia nu este nici roman nici anti-roman. Naşterea acestei specii, care propune un anume pact între autor şi cititor vine să ofere o „compensaţie” acestuia din urmă, saturat de ficţiune şi de capcanele pe care le ascund verosimilul clasic, romantic sau realist. Dar „Putere şi libertate” este o metabiografie, căci e scrisă de altcineva. E o transcriere a unei autobiografii încredinţată naratorului de personajul însuşi. Codul ironic îi aparţine însă numai autorului care şi-a luat distanţa temporală cuvenită, gest pe care şi eu, criticul de duminică, îl comit; care nu agreez lectura savantă, estetică etc., ci doar pe aceea de plăcere şi de bunăvoie. Ceea ce comite totuşi Florian Văideianu e ceva destul de complicat: povestirea-contract (căci comprimând distanţa temporală dintre trecut şi prezent, textul o anulează pe aceea dintre lector şi personaj).
Găsindu-şi premiza de dezvoltare însemnarea acelui pact iniţial dintre cel care relatează şi cel care scrie, apoi dintre cel care scrie şi cel care citeşte, naraţiunea la persoana a treia reprezintă forma cea mai explicită a ceea ce Roland Barthes numea „textul ca nominalizare în devenire, munca metonimică.”
3. Aş întresitua cartea lui Florian Văideianu undeva între „Portret al artistului în tinereţe” (James Joyce) şi „Carul de aur” (Dumitru Tâlvescu). Stilul propriu-zis e totuşi infrarealist, cumva „tradiţional”, căci ţine cont de celebra triadă: credibilitate, socio-critică, evenimenţialitatea „aşa cum chiar a fost”, în „eon dogmatic”, comunist, concentraţionar etc. Despre personaj, despre temă şi idee au scris Ion Mocioi, Ion Trancău, Vasile Ponea şi Constantin Şişiroi. Eu îmi revendic interpretarea tehnicii, a teoriei subadiacente scriiturii. Astfel că Florian Văideianu practică prologul şi epilogul. Prologul e pur epic, cumva transdisciplinar. Debutul românesc e corect, implementat într-o „poporanism” bine conservat. Câte un început de transversalie e poetic-apoftegmatic: „Averea oltenilor este traista şi doina. Ţin ascuns în bete fluierul cu care-şi mai alină dorul casei de unde au plecat în căutarea amarului. Se duc în ţară, ca rândunicile, de mici.”
Într-o asemenea relatare – pe urmele lui Nicolae al Lupului, Sabin Velican, Antonie Dijmărescu, Grigore Haidău, Titu Rădoi, Miron Dobroiu ş.a rezidă farmecul povestirilor lui Florian Văideianu, şi – de ce nu? – un transmoromeţianism stabil, ca un pom etern, mereu plin de roade.
Pe alocuri, consună cu proza lui Vasile Băran, Ion Bodunescu, Vlad Cernea-Jerca, Romulus Diaconescu, Jean Băileşteanu, Lazăr Popescu (cel din urmă autorul trilogiei: Eşecul cartofilor cruzi). Bildungsromanul „Putere şi libertate” trebuie evaluat ca naraţiune în sine, cu un status-quo propriu, care-şi include „studiul de caz” concupiscentă. Încolo cronicarul de faţă îşi informează cititorii că doctorul Hasnaş a îngrijit-o şi pe bunica lui, Luxiţa Mocioi-Popescu, că cu profesorul Isac a făcut matematica într-a IX-a, la „L.T.V.” ş.a.m.d. Până la urmă, calitatea de frescă socială, de poziţionare într-o istorie controversată azi, dar şi atunci, de cruntă ocupaţie stalinisto-sovietică, de cumplită ruşine naţională, de genocid dictat de la Moscova, primează. În asemenea împrejurări aiurea, „biografia” lui Titu Pânişoară şi-a găsit alveola kairotică, scoica suferinţei tacite. Căci a fost la un moment dat în directă coordonare politică a lui Virgil Trofin, ca instructor la Comitetul Central, prilej cu care s-a cunoscut cu preşedintele Republicii Zambia ocupându-se de acesta dimpreună cu… Manea Mănescu, Ion Dincă (adică zis Ion Te-Leagă – n.m.). Şi, apropo, pe acest zbir Ion Dincă, tatăl meu, Ion N. Popescu-Călăraşu l-a înfruntat la I.M. Sadu fără să-i tremure carnea ori glasul de cine ştie ce emoţie… Oricum, Titu Pânişoară şi-a terminat cariera ca edil la Târgu-Jiu, iar în timpul pensiei a fost util şi harnic cercetător ştiinţific, publicând destule titluri care să-i alcătuiască şi opera ca atare.
Ion Popescu-Brădiceni

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL