M-a sunat amicul şi scriitorul Ion Căpruciu. Să ne mai vedem, să mai discutăm. Mi-a dat şi nişte creaţii în proză ale domniei sale. Unele poveşti din tolba sa de „Amintiri din Casa Amintirilor”, al cărui prim volum a apărut. Altele pentru viitorime. Şi însemnările de faţă sunt rarisime, dovedind pe lângă harul său de prozator şi o cunoaştere din ce în ce mai rară a obiceiurilor de altădată. Are destule arhaisme, fără a fi modificat ceva. Veţi avea o lectură plăcută, aflând şi o droaie de lucruri neştiute şi pe cale de dispariţie. Îi mulţumesc, în numele Gorjeanului – unde a debutat la 16-17 ani – şi a cititorilor săi. Merită. (Ion Predoşanu)
Sărbătorile de Crăciun începeau cu Moş Nicolae. El era cel care ne aducea primele daruri. Noi, copiii trebuia numai să ne aşezăm opincile după o zi întreagă dată pe derdeluş, o da uitasem, de dimineaţă fusesem la şcoală şi venisem numai pe gheţuş.
Opincile erau din cauciuc sau din şoriciul pe care anul trecut îl recuperase tata de la porcul de Crăciun. Cu toate că nu aveam fiecare doi sau trei fraţi câte o pereche, le spălam bine, ba mai puneam pe lângă ele şi ciorapii de lână, făcuţi de bunica într-un cârlig, spălaţi şi numai buni de încălţat.
Pentru Moş Nicolae aveam ciorapii noştri pe care îi păstram totdeauna curaţi, las că de multe ori, cum veneam de la săniuş îi împrumutam pentru a doua zi pe ai bunicii, mereu spălaţi şi puşi pe sobă gata pentru a doua zi, dar bunica unde se ducea că la găini le da cocoşul în fiecare dimineaţă grăunţe.
Aşteptam până târziu cu sufletul la gură să vină Moş Nicolae. Chiar dacă nu aveam lemne şi ne era puţin cam frig sub cojoc, aşteptam şi aşteptam…
Pe la opt, era noapte de acum, venea bunica, ne ţinuse până atunci în odaia ei bună să fim cuminţi, că acuşi, acuşi o să vină Moş Nicolae pentru copiii cuminţi şi pentru ceilalţi o să aducă o nuia, bunico noi toţi am fost cuminţi, şi eu şi soră-mea, uite să spună şi pisica…
Şi bunica deschidea uşa, uite a venit Moş Nicolae. Şi fiecare primeam un măr, mărul ionatan de la noi din livadă era plin de mere şi vara şi toamna noi îl culegeam dar darul era mai mare decât mărul, o pară din părul de la poartă şi altfel de poame.
Şi o alviţă şi o bomboană cu nucă, patru la leu.
Şi pentru că nici eu nici sora mea nu primeam o nuieluşă, asta însemna că am fost cuminţi.
Apoi aşteptam. Cu sufletul la gură să vină încheierea trimestrului şi să luăm vacanţă, săcuiul fiind pregătit mai dinainte ca să luăm cât mai multă vacanţă.
Prima Colindă
Şi începeam pregătirile de colinde, mai pe ascuns, mai pe cum le aflam şi noi de la părinţi, nu cumva să le uităm, „Sculaţi, sculaţi boieri mari,/ Sculaţi voi români plugari,/ Că vă vin colindători,/ Noaptea pe la cântători…”
Ne adunam câte trei copii şi repetam, nu cumva să ne facem de ruşine şi să rămânem cu cântecul în trei colinde că satul era mic şi pentru un leu eram în stare să plângem până chiar de după Sfântul Ion.
Ignatul sau tăiatul porcului
Între timp venea Ignatul, ziua când lumea şi Pământul se învârtea în jurul Domnului Porc, fiu al Împărătesei Mangaliţa sau al Împăratului York, împărăteasa fiind mai grasă.
În ziua aceea, toată casa intra în cele mai mari războaie de întrebări, Tata cu Mama şi cu vecinii şi cu toate neamurile.
Domnul Porc crescuse atât de mare că nu mai ştia să-şi numere kilogramele.
Şi unde sunt oalele, unde postăvile, că de aia porcul se punea pe burtă, trei-patru oameni abia îl întorceau, şi se mai bea încă o ceaşcă de ţuică atunci fiartă, unul dintre participanţi, de obicei cel cu cuţitul, încăleca pe porc parcă era Mihai viteazul la Călugăreni şi cu sabia, mai întâi făcându-şi cruce, înainte ziua şi tăia Porcul încă o dată la gât în cruce, în numele Domnului şi al Sfântului Duh, în vecii vecilor, Amin.
Şi se „demonta porcul” după obicei, slănina deoparte, muşchii, muşchiuleţii, picioarele, vrei şi Jambon nene Costică?, pecie pentru trandafiri, osânză, spetia pentru naşi, coastele şi căpăţâna totul pus în postăvi, oale şi cratiţe şi pus sare peste toate şi pus la păstrare pentru a doua zi, când începeau femeile să facă toba, caltaboşii şi bineînţeles trandafirii olteneşti, vestiţi până la Bucureşti.
Dar să-i lăsăm pe cei bătrâni cu porcul. Joi, noi cei mici mergeam să ne „Grijească Taica Popa şi e ruşinos să nu ştim, dar nouă ne era gândul mai mult la Piţărăi. „Ehei, hei, în Piţărăi, daţi-ne un covrig că murim de frig, daţi-ne o nucă, că ne vine de ducă…”
Mamă, bunică, unde mi-e traista, tată unde mi-e colinda,… bunico asta e traistă, nici cinci colaci nu intră în ea şi atunci bunica mă lua de mână, avea şi ea de la Buduhala, rudarii, din toată pluta de la Zăvoi nu au adus decât o postavă şi aia atât de mică de parcă nu poţi să speli în ea decât o purcică pentru că la anul cumpărată de la Săuca, vă spun eu ca un secret, că şi eu fusesem cu mama acum o lună şi o adusesem într-o desagă că mi-a ieşit drumul prin umărul stâng când am trecut Dealul Hobiţei.
De dimineaţă până-n zori, 5-6 bărbaţi, laţi în spete, unde mai sunt Doamne bărbaţii de altădată, cu sfori de cânepă şi unul singur cu un cuţit, aveţi grijă Domnule, prindeau Porcul, porcul parcă şi el ştia că e Ignatul şi guiţa o dată, de trei ori şi se lăsa cuminte culcat pe o parte…
Costică, striga mama. Uite druga de porumb, să iei sângele pentru sângerete, am luat-o nevastă, lasă-mă, nu vezi că porcul mai mişcă, adu ţuica fiartă… Şi, la capul porcului, ţuica aburindă se bea de fiecare una. Două în ceşti de lut smălţuite şi lucrate de nea Ion Ularu sau de acei olari din Găleşoaia, vestiţi încă de pe vremea lui Menumorut.
Şi se punea porcul pe o claie de paie, mai adă, mai adă ne Costică, mai adă ţuică fiartă, că e ger să nu ne fie de urât.
Şi după ce porcul îşi lustruia şoriciul şi pe o parte şi pe alta, se spăla cu apă fiartă că era mai alb decât o prinţesă blondă şi noi de pe margini îl gustam, vai ce deliciu Doamne, şi ia o traistă, uite nepoate, colacii care nu încap la tine îi iau eu şi o să avem colaci să mâncăm şi eu şi tu până la adânci bătrâneţi.
Piţărăii
În ziua de Piţărăi mă sculam de dimineaţă, dar ce dormisem toată noaptea. Şi mă îmbrăcam gros şi mă uitam pe fereastră. Cum apărea câte o umbră, zvâc inima în mine dar aşteptam să bată clopotul de la biserica de peste drum că acolo se adunau, ca şi acum Piţărăii, şi la primul dangăt, bunico, scoală-te că întârziem.
Înainte mergeau vătafii, cu cel mai mare Vătaf în frunte, unul înalt şi cu o căciulă de miel bălţat pe cap, de ziceai că umblă pe picioroange, cu o colindă mare şi grea şi cu o traistă până la Pământ.
Şi numai după ce intram în casă şi vrăjeam casa „Ce-i în traistă să trăiască,- Ce-i afară să izvorască” şi primeam de la gazdă ţuică fiartă şi se arunca o cotovaică plină cu nuci, cu alune şi cu bănuţi, veneam şi noi copiii şi ne luam Piţărăul, de obicei un colac de grâu sau de secară, un biscuit, un măr, o pară…
Toată ziua umblam din poartă-n poartă, uneori îngheţaţi bocnă după cum era vremea afară. „Daţi-ne un covrig, că murim de frig, daţi-ne o nucă…”
Colinde, colinde
Seara, încă nedezgheţaţi bine plecam cu Moş Crăciun. „Moş Crăciun cu plete dalbe/ a sosit de prin nămeţi-şi aduce daruri multe/ la fetiţe şi băieţi!”, cântam noi.
Nu era în nici un abecedar, dar noi învăţam cântecul de la părinţi, şi-l cântam în ajunul Crăciunului la fiecare gospodar în pridvor. Cine voia ne primea şi în casă şi, de obicei, pe lângă o bucată de trandafir, un colac sau un măr sau mai ştiu eu ce, ne dădea şi un leu la toţi trei..
În noaptea ceea cu colindul dacă noi cei trei colindători pentru o noapte în echipă strângeam o sută de lei aveam bani de caiete şi creioane până la sfârşitul anului.
Steaua, Irodul, Vasilca
În ziua de Crăciun, după ce veneau oamenii de la biserică, mai aşa pe la orele patru după amiaza plecam cu Steaua: „Steaua sus răsare,/ ca o taină mare…”
Şi cei mai mari mergeam cu Pluguşorul, de obicei cu un plug adevărat tras de patru boi, de răsuna satul de pocnetele biciurilor împletite din fuior de cânepă şi de zurgălăii de peste tot.
Se mai duceau ai tineri, băieţii de liceu şi mai ales de Şcoală normală, după cum am auzit, cu Irodul, se juca o piesă ca într-un teatru adevărat. Dar eu nu am mai apucat, că era interzisă „religia” şi decadentă încă de pe atunci.
Ceea ce n-am uitat, nu cred să fi avut cinci ani, în ajun de Sfânt Vasile veneau lăutarii cu Vasilca, o păpuşă pe care o jucau neapărat în odaie ţiganii, pe o anumită melodie, fără să tulbure prea mult somnul gazdei, amintindu-i de toate femeile frumoase pentru el cândva.
În aceeaşi noapte, tinerii nu dormeau. Mergeau şi se vrăjeau cu boabe de grâu. După ce se încingea bine vatra focului, se luau doi bobi de grâu şi se puneau unul lângă altul. Dacă se făceau cărbuni unul lângă altul însemna că asta îţi este aleasa, dacă un bob zbura însemna ceartă şi adio. Adică, despărţire.
Mai erau şi alte obiceiuri precum legarea parilor din gard. Se mergea la un gard din stobori, pe atunci încă nu avea nimeni porţi de ciment, ulucile erau mai ales din pari bătuţi în pământ şi împletiţi cu nuiele, şi cu ochii închişi se lega un stobor cu un fir roşu, iar dimineaţa veneai să vezi cum arată alesul tău, mai cocoşat, mai drept, mai desculţ, mai…, mai…
Fetele care voiau să afle numele bărbaţilor care o să le ia de soţii, în dimineaţa de Sfântul Vasile stăteau în uşa casei, de-obicei odaia dinspre drum, mâncând un măr. Până terminau de mâncat mărul, dacă auzeau pe cineva rostind un nume, Ion, Marin, Petre, etc., însemna că aşa o să-l cheme bărbat-su.
Dar, iertaţi-mă, că mă luai cu vorba şi nu de alta, dar mâine-poimâine e Sfântul Vasile şi trebuie să mă duc cu Sorcova.
Sorcova vesela
Să trăiţi, să-mbătrâniţi(…)
La Anul şi La mulţi ani!
ION CĂPRUCIU
