Cultura

Întâlnirea cu aproapele nostru: Barbu Cioculescu (I)

 | 05 ianuarie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Tatăl meu atrăgea magnetic confesiunile

Semnatura eletronica CertDigital

1. I.P.B. – Stimate Barbu Cioculescu, v-am citit formidabila ediţie: Mateiu I. Caragiale: Opere, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994. Este, nu ne îndoim, continuitatea unui demers în familie şi tot la fel fundamental. Scrieţi în prefaţa la volum: „Faptul de destin – acela de a fi progenitura unui părinte cu personalitate covârşitoare, căreia atât a-i rezista, cât şi a-i ceda produce deformări caracterologice iremisibile – dimpreună cu alte circumstanţe, pe care memorialistul a sfârşit prin a le separa de destin, sunt analizate în «Jurnal», cu prilejul înscrierii unor evenimente (o călătorie în Italia, de ex.) şi al unor rememorări, autoscopic, amar, dar nu cu ultimă luciditate, semn al unei neîmpăcări cu sinele ce pretindea să fie domolită”. Un fapt de destin similar v-a urmărit cumva evoluţia? Opinia noastră este că nu. Dar a dumneavoastră?
B.C. – Faptul de destin în chestiune a fost, la Mateiu, naşterea ca fiu al lui Ion Luca Caragiale şi, ca să precizăm, ca fiu nelegitim – şi încă al unui părinte cu toane. Dacă stau să-mi scurtez viaţa, nu pot contesta ca fapt de destin acela de a mă fi născut ca fiu – şi încă unic – al lui Şerban Cioculescu, savant, personalitate charismatică, dar şi de a mă fi născut într-un anumit loc, într-o anumită epocă. De a nu fi copilărit la Paris, ci la Găeşti, de a-mi fi trăit cei mai mulţi ani în capitala României, pe strada doctor Turnescu, la numărul cinci, unde timp de decenii nu a intervenit decât o schimbare, aceea a numărului de sector…
Ca să răspund însă precis întrebării d-voastră, iată, pe când la Mateiu, datorită personalităţii covârşitoare a tatălui, s-a produs, şi de timpuriu încă, ruptura, conflictul, satisfăcând şi o profundă deosebire structurală – aceea dintre băutorul de vin şi băutorul de bere -, la mine, evenimentele au evoluat pe fondul unei dezolante banalităţi, adică armonios. Un părinte foarte tânăr, participativ la viaţa exterioară, dar aflându-şi principala voluptate în lecturi, înclinat spre comprehensiune în relaţiile cu semenii, nemânat de ambiţii exorbitante cât îi privea fiul, iar acesta de o vie sensibilitate, dar altfel cât se poate de asemănător altor copii, au format un cuplu excluzând drama. Că aceasta poate fi şi formativă, vezi bine e o altă poveste!
Datorez ideii tatei de a nu mă fi educat în direcţia profesiei lui, spre a i-o prelua, ci de a-mi fi lăsat alegerea, recte, o largă libertate în programul zilnic, extraordinara reuşită, cred eu, de a-i semăna, fără a-i fi copia redusă la scară. Asta nu înseamnă că, trăind în sânul unei familii foarte unite – şi nu doar în privinţa părinţilor, ci şi a celorlalte rude, până la îndepărtate cimotii, n-am tras de partea mea gesturi, gusturi, modalităţi de gândire. Ca să nu mai spun că în toată această problemă un factor este mai mereu şi cât se poate de greşit deoparte lăsat: acela matern. Or, temperamental, am căzut în partea mamei, de la care am moştenit un caracter mai degrabă coleric, o fire ascuns neliniştită, un mod frontal de a privi viaţa, prea puţin olimpian. Dar, nefiind o clonă, era şi firesc să fie aşa. Iar de la ambii părinţi am moştenit rezistenţa la căderi îndelungate, la lungi treceri prin dificultăţi. Precum şi un factor senzorial în a cărui lipsă nu m-aş fi apropiat de poezie.
Pe scurt, pe când Mateiu şi-a detestat părintele, şi nu doar, cum s-a afirmat, din facondă, eu l-am iubit pe al meu, l-am înţeles, l-am respectat, lucru de care nu mă ruşinez, pe cât e de burghez. Nu a fost un părinte model, în sensul că nu şi-a dedicat existenţa educaţiei odraslei sale, ci unul ideal, supraveghind-o pe aceasta pe margini, intervenind la nevoie. Într-o foarte lungă convieţuire, am stat de vorbă un număr imens de ore, şi e de insistat că sfaturi nu prea obişnuia să dea, fără să-i fi fost cerute. Iar de mic, eu n-am cerut – se întâmplă multor nativi în Leu. Tocmai pentru că nu se amesteca în măruntaiele sufleteşti ale cunoscuţilor, atrăgea magnetic confesiunile. Eu unul, nu i le-am făcut.
2. I.P.B. – Şerban Cioculescu era tipul criticului erudit şi raţionalist cu o maliţie muntenească, un precursor fiindu-i – credem noi – Paul Zarifopol. Aţi moştenit ceva din această zestre genetică în maniera dumneavoastră de a reflecta asupra literaturii şi a scrie?
B.C. – Maliţie muntenească, maleabilitate spirituală oltenească, raţionalism, ca scut existenţial, erudiţie – dacă vreţi sunt note de tangenţă cu spiritul lui Paul Zarifopol, mai puţin latura acestuia de grec, unde mai apropiat l-aş găsi, de pildă, pe Alexandru Paleologu. Talentul literar nu intră în aria acestei zestre, scrisul meu are prea puţine asemănări cu acela al lui Şerban Cioculescu, exceptând unele alunecări de stil, apropieri de formule, în care şi mie îmi pare a-l regăsi, dar care nu vizează fondul. Altfel, păşesc şi eu, ca şi el, pe un solid teren de raţionalitate. Ceea ce am moştenit cu siguranţă, în afara unei mari biblioteci, a unor splendide colecţii, a unei vile, a unei fibre longevive – le enumăr cam la întâmplare – a fost însă respectul muncii intelectuale, grefat pe o comună caracteristică, tenacitatea în muncă. Numai că şi aici intervine o mare deosebire, căci pe când tata a fost un om harnic, care a muncit enorm, eu am fost şi rămân un leneş care a muncit enorm, cum mi-au căzut zarurile. Şerban Cioculescu şi-a cunoscut vocaţia încă de pe băncile liceului, a cultivat-o metodic, ceea ce nu s-a întâmplat cu mine. Ei, şi poate s-a bucurat, pe mai multe vârste, de vremuri mai bune. Să nu-mi trag însă spuza pe turtă…

Conversaţiile cu Montaigne şi Ion Barbu

3. I.P.B. – Ce-a fost G. Călinescu pentru Eminescu, a fost Şerban Cioculescu pentru Caragiale. Ce l-a determinat pe tatăl dumneavoastră să-şi consacre o mare parte din activitate autorului „Scrisorii pierdute”?
B.C. – Întâlnirea lui Şerban Cioculescu cu Ion Luca Caragiale era fatal să aibă loc, lăsând de o parte fortuitul moment în care Paul Zarifopol l-a dezignat pe critic să-şi continue ediţia de Opere ale lui nenea Iancu. Spiritul cioculescian era prea afin celui caragialian ca o întâlnire – iar mai apoi o fuziune – să nu se producă, într-un sistem solar cu reguli astronomice precise. În timp, studierea operei marelui dramaturg s-a transformat în spiritul criticului într-o stare afectivă. Aici situez şi apărarea pe care i-a luat-o lui Caragiale nu numai împotriva detractorilor, dar şi faţă de Mateiu, poziţie ce i-a atras reputaţia de adversar al acestuia. Cu toate că, în monografia pe care i-am dedicat-o lui Mateiu, în prefaţa la volumul de Opere, m-am arătat altfel înţelegător decât Şerban Cioculescu, folosind, la nevoie, perifraze şi pudice ocolişuri, nu îmbrăţişez opinia curentă conform căreia criticul s-ar fi arătat părtinitor faţă de Ion Luca şi nedrept faţă de Mateiu. În Caragialiana, de altminteri, un sfert din carte este dedicat acestuia. Însă, faţă de corul celor adânc prosternaţi, un verdict ponderat pare replică, dacă nu blasfemie. Nici tatăl, nici fiul n-au aparţinut clasei îngerilor, dar, precum zice radio Erevan, nu numai pentru asta îi iubim noi! Se poate, totuşi, ca Şerban Cioculescu să-l fi înţeles mai intim pe Ion Luca şi (oare?) să fi intrat în joc şi situaţia de părinte a criticului- unde mici şi colţoase ciocniri între tată şi fiu sunt inevitabile. La 62 de ani rămăsesem copilul părintelui meu de 86 de ani şi mă simţeam bine.
4. I.P.B. – Să zăbovim câteva clipe asupra vieţii şi creaţiei părintelui dumneavoastră. Poate ne veţi spune lucruri neştiute încă de nimeni.
B.C. – Vă voi dezamăgi: nu am de dezvăluit secrete privind creaţia părintelui meu. Ea a fost publică pe o durată de mai bine de şase decenii, este la îndemână în fişierele bibliotecilor publice, cu câteva mii de studii, articole, recenzii, cu un vraf de cărţi, dintre care numai una reeditată în anii postrevoluţionari. Aceste scrieri îl cuprind şi-l înfăţişează în tot ce el a dorit să fie cunoscut, iar ce nu a fost prins în volumul Amintiri aparţine unui domeniu inviolabil. Scria zilnic, de prima mână, în ultimii ani îi dactilografiam eu textele, cu toate că scrisul i se deformase prea puţin. Despre omul de toate zilele am scris pe larg într-un studiu care a apărut în Secolul XX pe cale de reapariţie într-o publicaţie academică.
Viaţa i-a fost o continuă intrare şi ieşire din cărţi, într-o lume de patimi pe care nu le împărtăşea, dar care îi stârneau curiozitatea. Aşa că Şerban Cioculescu a fost un mare depozitar de anecdote, pe care i le furniza, în anii faşti cafeneaua, iar pe urmă legăturile neîntrerupte cu foştii anticari, politicieni, scriitori, actori, profesori, între care se simţea în largul lui, un număr considerabil de bătrâni ce-şi scriau sau povesteau amintirile, pipărate rău adesea, actanţi pe mai multe generaţii. Bunăoară, pe când elabora Viaţa lui I. L. Caragiale mai erau în viaţă persoane care-l cunoscuseră şi i-au oferit date semnificative. Unele de scandal. Cineva, care-i făcuse lui Caragiale un portret în laviu i-a povestit că scriitorul era atât de gelos, încât, într-o împrejurare când doamna Caragiale ieşi în lume cu un pardesiu nou, iar un ins din preajmă i-a făcut un compliment – îi stătea foarte bine – Caragiale, întors acasă a sfâşiat cu foarfecele pardesiul. Informaţie care n-a intrat în monografie, din lipsă de probe – afară de cea cunoscută. Dau, din aceeaşi sursă, care era locul preferat de lectură al lui Caragiale! Însă episodul îndrăgostirii de Fridolina nu putea rămâne necunoscut: avea o altă semnificaţie, punea în lumină un Caragiale pasional. În târziul vieţii, Şerban Cioculescu, după ce pusese pe foc un jurnal pe care îl ţinuse între anii 1945-1950, obişnuia să facă însemnări în agendele pe ani – şi aproape întotdeauna doar pe primele luni. De asemenea, pe unele cărţi, pe dicţionare. Dicţionarul limbii române literare din anii cincizeci a primit un adaos de sute de termeni, la mai bine de o mie de intervenţii. Este un document de acribie unic în felul lui. Foarte pe larg a conversat cu Montaigne, pe marginile volumului de Eseuri în ediţia Pleiade, cu Ion Barbu, de la care avea numeroase manuscrise – în tinereţile negre ale acestuia, pe când farmaciştii refuzau să-i mai umple sticluţa cu eter, îl ruga pe tata să-i facă acest serviciu, de care nu se putea lipsi. La maturitate, se certau periodic, cu prea plăcute împăcări, la bătrâneţe nu se mai ivea nici o neînţelegere.
Cumpătat la mâncare şi la băutură, criticul era un mare fumător. În copilărie, îl vedeam desfăcând voluminoasele cutii metalice de tutun al Regiei, în care se găsea, pe deasupra, un strat auriu de fire lungi, iar dedesubt tutun ca oricare altul. Folosea foiţa Job, din care au rămas pliculeţe în biroul său până şi acum. În anii interbelici, fuma, ca şi Vladimir Streinu, Camel, în celebrele pachete cu imaginea corăbiei deşertului, şi Lucky Strike, pe atunci în pachete verzi, cu un cerc roşu în mijlocul pachetului. În anii cei grei de după 23 august 1944, îşi prepara singur tutunul, în spălătoria din podul casei, unde întindea pe podele ziare, iar pe acestea stratul de tutun. Pe care turna cumarin şi aşternea alt strat de ziare. S-a lăsat târziu de fumat, când medicul i-a atras atenţia că făcuse un început de emfizem pulmonar. Ereditate: tatăl său, bunicul matern fuseseră mari fumători. Ce să mai zic despre mine…

Osemintele de mamut de la Hodoreasca

5. I.P.B. – În momentul în care domnul Gheorghe Grigurcu ne-a comunicat că următorul invitat al rubricii de interviuri al „Columnei” sunteţi dumneavoastră, ne-am amintit că un renumit pictor gorjean, Iosif Keber, vă vizita deseori. Vă informăm că ne-am numărat printre mai tinerii prieteni ai acestui artist care ne-a povestit despre dumneavoastră şi despre tatăl dumneavoastră. Vi-l amintiţi?
B.C. – Da, primea şi aştepta cu bucurie vizitele pictorului Iosif Keber, care i-a şi dăruit din operele sale. Desigur că mi-l amintesc şi cu atât mai mult cu cât, dacă tata a fost de viţă mehedinţean, eu, prin mamă, sunt pe jumătate gorjean. Bunicul meu matern, Gheorghe Ioviţoiu, a fost o personalitate foarte cunoscută în judeţ, chiar înaintea Primului Război Mondial. A fost, poate, singurul arendaş care, în 1907, a rămas locului, iubit şi ascultat de ţărani, din mijlocul cărora se ridicase. Pe fraţii Ioviţoiu îi punea Zaharia Stancu, într-unul din romanele sale, să umble prin sate cu steagul pocăiţilor, o minciună mai mult, într-o îmbelşugată carieră. În fapt, tatăl lui Stancu fusese pândar pe una din moşiile bunicului meu, şi era, se pare, un element turbulent, asocial. De altfel, de câte ori îi întâlnea pe soţii Cioculescu, Zaharia Stancu se adresa mamei, cu „- Bună ziua, domnişoară Ioviţoiu.”
În drum spre Tismana, locul de origine al familiei – de fapt, satul Hodoreasca, lângă Godineşti -, pe la 10-11 ani am poposit, cu brişca, prin Târgu-Jiu, orăşel pe atunci cu prăvălii de cojoace şi hamuri/bice pentru cai, care-mi făceau cu ochiul, deoarece eram nebun după cai. În apele Tismanei am pescuit primul meu peşte – o mreană – şi ultimul. Iar pe la poalele mănăstirii am petrecut hramul Sfintei Marii, unde, alături de gorjenii propriu-zişi şi ungurenii, tot români, dar veniţi de peste munţi. Din susul apei cobora din piatră în piatră un pepene uriaş, scăpat din adăpostul lui de pietre. N-a fost însă al nostru, aparţinea altui Gheorghe, Tătărescu, de faţă la iarbă verde. Din mănăstire izvorât, râul Tismana prindea trup la Hodoreasca, sat de olari şi lucrători în lemn. O coastă a dealului din sat se prăvălise, dând la iveală oseminte de mamut, o măsea gigantică – a ajuns la British Museum – şi o alta mai mică, pe care bunicul mi-a dăruit-o mie. Cu gingia pietrificată este un perfect presse-papier. La plecarea din Hodoreasca spre Târgu Jiu, drumul l-am făcut într-o brişcă, încântat de podoabele cailor şi de coviltirul pictat.
6. I.P.B. – Într-o prefaţă la o carte pe care aţi tradus-o din Georges Simenon, „Nebunul din Bergerac”, în 1992, vă referiţi la „acea nordică atmosferă de ploaie şi ceţuri”. Literatura română este tributară deopotrivă utopiei Nordului şi utopiei Sudului. Aţi resimţit în scrisul, personal, ca poet şi prozator, această polaritate?
B.C. – Nord-Sud, cea mai grosolană pereche antitetică. Nord rimează numai cu fiord sau bord, Sud cu crud şi asud. Între a rătăci printre ziduri reci, în nopţile albe de la Petrograd sau a şterge cu umbra zidurile roşii, în amiezi copleşitoare, în Neapole – sub sărutul focului. Iar noi ce suntem? Daci, coborând din ceţurile baltice către păşunile carpatice sau geţi, urcănd peste Dunăre, de pe meleaguri mediteraneene? Ceva de felul ăsta am pus în pagină în nuvela Histro in oppido:în subconştient m-a bântuit realitatea unui ţărm stăpânit de ierni năpraznice şi ars de canicule necruţătoare.
7. I.P.B. – Ce sunt „Poemiile”, maestre Barbu Cioculescu? Dar „Cercul deschis” ce este? Căror factori le este datoare poetica din volumele de versuri pe care le-aţi publicat, deloc grăbit, la intervale respectabile de timp?
B.C. – Poemiile sunt un titlu sucit, care nu înseamnă, evident, nimic. Prin urmare, un titlu manifest, o aruncare de zar cu unu-unu. Dacă nu e o fandoseală. Redactorul de carte îmi refuzase un titlu, apoi altul, cu asemenea promptitudine şi aşa de hotărât, încât am simţit nevoia să-l penalizez numaidecât, intuind că un al treilea titlu va fi acceptat, oricum ar fi sunat. Aşa să fi stat lucrurile?
Factorii în chestiune, pe care-i pomeniţi, domnule Brădiceni, ţin, în proporţii pe care nu le-aş putea cântări, nefiind materializabili, de fondul intim al unui copil singuratic şi, poate nu mai puţin de traiul zilnic într-o casă în care, mai mult decât orice era preţuită poezia, de care se vorbea tot timpul. Unde cel care mă ţinea pe genunchi era un admirabil recitator de versuri, prietenul său cel mai apropiat scria poezii, iar în bibliotecă se înşirau rafturi de poezie. Să-i citeşti de timpuriu pe Eminescu (ah! Mortua est în dulcii ani ai adolescenţei !), pe Tudor Arghezi, pe Emil Botta, pe Lucian Blaga – şi să nu îndrăzneşti? Ispita a fost prea vie, fructul prea aproape – trecând peste obstacolul unei firi hotărât antiexhibitive şi, ca să vezi, destul de pragmatică. Dar decisiv a fost momentul cu poeţii de la Kalende. Cu Constant Tonegaru. Împrejurarea că nu ne asemănăm poetic e cu atât mai relevantă. Ei şi, în fine acea latură de dandy, de care venise vorba şi într-o „referinţă” de la Securitate (vezi Cartea Albă…)
8. I.P.B. – În ce personaj celebru din literaturile lumii v-aţi regăsit eul?
B.C. – Întrebare fără răspuns: nu m-am hotărât încă şi cum mă aflu la vârsta când memoria începe să-mi joace feste, aşadar în cel mai indicat moment de a începe să-mi scriu memoriile, mă tem că până la urmă nu mă voi mai recunoaşte nici în mine însumi.. Va urma
Interviu realizat de Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL