Cultura

Învățând cu tata

 | 01 septembrie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Zilele acestea (mai precis pe 2 septembrie) tata putea să împlinească 85 de ani. A plecat însă dintre noi mai devreme și au rămas amintirile.

Semnatura eletronica CertDigital

Au rămas însă și lecțiile, ceea ce trebuie să ducem mai departe ca oameni și ca părinți.

Iar astăzi vreau să vă vorbesc despre învățare. Una dintre lecțiile în care el a crezut cu tărie, lecția pe care am descoperit-o mai târziu în studiile de pedagogie.

Îmi aduc aminte de un început de toamnă. Nu mai știu exact în ce an, dar eu eram undeva la gimnaziu.

Tata își luase câteva zile de concediu – a fost, de altfel, unul dintre ultimile momente de acest fel – au urmat apoi ani întregi în care concediul a fost un cuvânt care nu a mai existat pentru el, problemele orașului îi solicitau toată atenția.

În acel an de toamnă aurie l-am găsit într-o zi pe balcon bucurându-se de soarele linișit al unei dimineți.

Eu învățam după amiază și mă frământa o problemă la fizică. Știindu-i formația de inginer am spus că o să “scap” ușor: o să îmi arate cum se rezolvă și o să trec explicația în caiet fără să fac prea mult efort.

Tata m-a ascultat zâmbind: îi vedeam entuziasmul și simțeam că este aproape să îmi dicteze rezolvarea. În loc de asta însă s-a întâmplat altceva.

Mi-a spus să stau confortabil (avea să dureze, așa cum mi-am dat repede seama) și m-a întrebat: “Tu ce crezi? Cum ai gândit până acum?”

Și uite așa am început să învăț. Am aflat mai târziu, ca pedagog, că dacă este lăsat să exploreze singur, să încerce, să ia decizii copilul devine mai încrezător în forțele sale și învățarea este substanțială (Craft, Cremin, Burnard, Chappell, 2007).

Nici nu mai știu dacă am reușit să rezolv singur problema sau am fost ajutat, dar îmi aduc aminte că am fost foarte mândru când am ajuns la soluție.

Uneori la școală ori ni se cerea să învățăm pe de rost ori eram taxați atunci când soluția nu venea suficient de repede.

Tata nu a făcut nici una nici alta în acea frumoasă zi de toamnă: a avut răbdare, mi-a dat încredere, dar nu mi-a oferit „scurtături” care să mă facă fericit fără să merit.

Și așa ajungem la al doilea factor: siguranța și starea de bine – care trebuie să fie pe primul loc atunci când cineva învață (Schiller, Willis, 2008), iar starea de bine are o influență dramatică asupra performanței, învățării și dezvoltării (Fenton, 2015).

Îmi aduc aminte acea zi de toamnă în care soarele auriu, dar fără înăbușitorul suflu al verii îmbrățișa balconul apartamentului nostru și starea de bine pe care am trăit-o atunci mă înconjoară și astăzi.

A fost încă o lecție pe care am primit-o și pe care o duc în suflet, o lecție pe care am descoperit-o, mai tâziu, în cariera mea în științele educației.
Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL