I
Scrierile de până acum ale dlui Ion Burețea, inginer minier pensionar retras în satul natal situat „pe malul râului de sub munte”, readuce în spațiul literaturii zona de un pitoresc arhaic situată între Jiul de Sus și lanțul de munți peste care la 1601 Mihai Viteazul trecea, coborând în Ardeal, iar de aici mai departe pe drumul împărătesc spre Budapesta, Praga și Viena, capitala Sfântului Imperiu Roman de națiune germană, unde domnea Rudolf al II-lea de Habsburg… Voievodul spera să readucă Transilvania și Moldova sub sceptrul său, însă jocul marilor puteri a fost altul, aducându-i pieirea.
Undeva, pe aceste plaiuri ale Hărăborului – de unde proveneau șomnii de vânătoare ai domnitorilor români dinainte cu mult de veacul fanariot – urcând drumul întortocheat, pietros și rădăcinos, al muntelui, există, sus pe creastă, legendara „Poiană a lui Mihai” străjuită de un monument ridicat la 1932, de unde poți zări până departe către Târgu-Jiu o cețoasă panoramă de văi coborâtoare. Acolo, se zice, ar fi poposit Viteazul Mihai cu oștenii însoțitori înainte de a coborî în larga Vale a Jiului, de unde iarăși, la pas întins mai departe spre Țara Hațegului, îndreptându-se spre Ungaria regală și spre Împărăția habsburgă, unde a fost imortalizat în cunoscutul portret cu căciulă valahă executat de către Egidius Sadeler, gravorul curții imperiale.
Această parte de nord a Gorjului – mângâiată la poalele de multimilenarul Jiu ieșind victorios din defileu la Bumbești-Jiu, destinzându-se apoi într-o tot mai imperceptibilă curge pe sub dealurile Gorjului și Doljului până la vărsarea în Dunăre – este traversată din timpuri străvechi de drumuri și cărări pe care au trecut o parte din legiunile romane spre Sarmizegetusa. Este vorba, altfel zis, de un topos mirabil încărcat de istorie, adus în literatura artistică gorjeană, după descrierile istoricului Al. Ștefulescu de acum mai bine de un secol, grație povestirilor lui Nicolae al Lupului (1881-1963) sau poemelor lui Sebastian Hortopan (1886-1934) și Victor Hortopan, iar acum, printr-o concertată resurecție scriitoricească, prin scrierile de nostalgică pastă memorialistică ale profesorului Antonie Dijmărescu (n. 1934), inginerului Ion Burețea.
Pe scurt zis, arealul pitoresc și istoric Turcinești-Cartiu-Schela-Hurezi-Sâmbotin-Porceni, situat între partea de nord-est a Târgu-Jiului și cea de nord-vest a castrului roman de la Bumbești-Jiu, deasupra de care se trăgea în vremea Basarabilor vechiul hotar al Țării Românești, surprinsă aproape monografic în proza amintiților condeieri gorjeni, intră în spațiul geografiei literare cu o încărcătură aparte de tradiție, istorie și legendă, de specificitate și autenticitate, imaginea conturată fiind aceea a unei topografii de străveche locuire, cu povești pline de crescători de șoimi domnești, dar și de năvăliri tătărăști ori turcești, ca și de amintiri încrustate în lemn și piatră din vremea Războiului de Independență ori a epocii marcate de ultimele două Războaie Mondiale, cărora aceste așezări de moșneni le-au plătit din plin tributul de sânge și eroism. Și amintirea lui Dincă Schileru ori a boierilor Cartieni este încă vie în zonă…
II
Dintr-o asemenea familie de țărani săraci descinde și autorul romanului cu titlu nostalgic Pierduta mea comoară, o scriere memorialistică în care dl I. Burețea își creionează, secvențial, etapele vieții, reflectând acum, la un moment „de bilanț”, asupra Copilăriei, imposibil de retrăit și al cărei farmec „nu se va mai întoarce nicicând”. La orice vârstă ne-am afla, oricând ne întoarcem „cu plăcere și nostalgie la anii copilăriei”: „În contradicțiile și vicisitudinile de fiecare zi ale vieții, copilăria rămâne o comoară definitiv pierdută”…
Rămânând alături de mama și sora sa, pe când nu împlinise nici zece anișori, orfan de tatăl căzut în al Doilea Război, copilul trăiește foametea și lipsurile anilor ce-au urmat, după ce văzuse pe viu adevărata față a muscalilor „eliberatori” abătuți cu sălbăticie asiatică și peste satele de sub munte (violuri, siluiri, rechiziționări) – „atrocități săvârșite de nepoftiții noștri musafiri, apăruți aici de mai știu eu unde, din stepele calmuce” (p.17).
În ciuda lipsurilor îndurate cu stoicism țărănesc pe un viguros crez mesianic în propriul destin, și a atâtor întâmplări dramatice din viața satului, copilul trăiește, însă, în orizontul unei precoce maturizări, anii de școală primară acasă și de liceu la Târgu-Jiu, năzuind a ieși deasupra condiției privative de plenitudinea vieții. Obsesia familiei („o mamă și doi copii orfani de tată”), în ograda căreia „persistă necazurile ca iedera pe casele bătrânești”, dă tonul suprem al cărții, alături de amintiri secvențional evocate reușind a contura imaginea monografiei satului gorjenesc de sub munte, care, odată ieșit din anii războiului, va trebui să facă față cotelor insuportabile impuse de victoria „Soarelui” în alegerile trucate din 1946, „cocoșindu-i pe țărani ca pe iacii din Tibet”, Țara fiind obligată „să plătească datoria de război către ruși”. „Ostilitatea față de regim” era atotprezentă și copilul (anchetat pentru ruperea afișelor de pe garduri) înțelege repede „vaietul de jale” al unui întreg popor. Pentru a supraviețui și a „intra în rândul lumii”, mama merge să vândă produse alimentare în centrul minier din Valea Jiului, în timp ce orice gest spontan de revoltă este pretutindeni repede anihilat și suprimat. Martor al arestării unui „partizan” din munți, contemporan cu cei ce încercau să fugă din țară trecând înot Dunărea (autorul fiind repartizat la absolvirea facultății într-o localitate minieră din sudul Banatului, șef al unui „sector de producție”), dl Ion Burețea dezaprobă așa-numita „rezistență din munți” (care a avut, totuși, „eroii” ei, după cum a fost scrisă mai recent istoria reală a acestei forme anticomuniste de nesupunere, fie în Apuseni, fie în Meridionali, fie în munții Banatului sau altundeva, e drept, o formă de acțiune neorganizată, lipsită de o logistică coerentă și cam haiducească!), cât și gestul „de a fugi” din țară, acestea în ideea că „dragostea de țară” trebuie să fie sentimentul suprem în conștiința umană („carte de căpătâi”), pentru care merită să rabzi, să speri în vremuri mai bune, să te jertfești chiar, așa cum ne arată că au procedat înaintașii în tumultuoasa noastră istorie plină de jertfe și acte matirice…
Perspectiva epică este una retro, de nostalgice rememorări. De aici aerul de regret difuz, dar și asumarea cu tristețe a vieții petrecute cu bucuriile și lipsurile ei. Multe n-a fost să fie în adolescența și tinerețea sa, așa cum de fapt se întâmplă (vezi episoadele cu Steluța din satul natal și cu Rozalia bibliotecara din anii studenției), iar alte evenimente trăite cu ardoare au rămas „alinturi”, importantă fiind reușita în viață și mândria că, dincolo de această poveste pe cont propriu, rămân nepoții, bucăți rupte „din pomul sufletului meu”. Prin aceștia, autorul (fost director la minele Moldova Nouă și Baia de Aramă) își retrăiește propria copilărie, se simte atras de farmecul acesteia. O copilărie „pierdută” – „o comoară pe care ești conștient că ai pierdut-o, din păcate, definitiv” (p. 173). Dar la care te raportezi ori de câte ori te simți copleșit de „tumultuozitatea aspectelor și problemelor pe care ți le oferă viața”, „atunci când ai intrat în ritmul infernal al ei”…
Scriere străbătută de un radiant lirism confesiv, Pierduta mea comoară ne amintește nu numai de marile opere pe această temă („Amintirile” lui Creangă cu „Ozana mea tot așa de limpede”, căpitanul Dan al lui Alecsandri, justițiara Vitoria Lipan ori „șotiile lui Domnul Goe”, apoi Tolstoi, Gorki, Balzac i-au dezmărginit sufletul în anii copilăriei păscând vitele cu cartea în mână), dar și de romanul scriitorului gorjean Sabin Velican (consemnat de G. Călinescu în monumentala „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, 1941), „Încântare”, evocând un segment învecinat de geografie literară (zona Padeș-Tarnița-Baia de Aramă), sau de ce nu de „Posada Gurenilor” a lui Nicolae al Lupului (zona Brădiceni-Peștișani-Gureni-Tismana), areal învecinat cu nord-estul Târgu-Jiului…
Roman de formulă clasică, „Pierduta mea comoară”, în ciuda titlului ce-ar părea sentimental-nostalgic, constituie o realizare notabilă și o componentă fără de care proza dlui Ion Burețea (romanele „Jurnal din viziunea cu șacali” – 2009, „Colinele cu liliac” – 2012, „Siluete în amurg”, poezii, 2010; „Dulceață cu piper”, epigrame și glumițe) nu poate fi înțeleasă în adevăratul ei spirit social-umanitar și în viguroasa ei fibră de obârșie și tradiție gorjenească. Rămâne, totodată, un document monografic în narativitatea-i secvențială pentru o epocă ce rămâne definitiv încadrată în secolul trecut, încheietor de mileniu…
ZENOVIE CÂRLUGEA
