În generoasa temă „Arghezi – contemporanul nostru” e drept să amintim şi de o parte din arhiva de manuscrise argheziene, salvată în parte de Baruţu T. Arghezi, fiul poetului, emigrat în Elveţia şi stabilit la Lausanne. Am avut bucuria să-l cunosc în 1980 cu prilejul Centenarului Arghezi, în cadrul complexului de manifestări organizat la Biblioteca Judeţeană “Christian Tell” şi, mai apoi, la Târgu-Cărbuneşti. Om viguros, înalt, cam rubicond, cu mustaţă tuşinată şi ochi asemenea părintelui său, semiîncărunţit, întreaga lui fizionomie exprimînd imaginea tatălui, Baruţu a salvat de la Mărţişor, date coşului de hârtii chiar de tatăl său, împreună cu alte hârtii (luate cu el în momentul când s-a hotărât să rămână în Occident) un tezaur de manuscrise argheziene, redat, iată, patrimoniului nostru cultural.
Revenit în ţară şi stabilit la Arad împreună cu soţia sa Dorina Arghezi, Baruţu a donat Universităţii Vasile Goldiş un fond important de manuscrise alcătuit din poezii, proză, publicistică, chiar unele obiecte ce-au aparţinut familiei unite de la Mărţişor. Aşa-numita Colecţie de manuscrise a dus la constituirea în ultimii ani a Centrului de Cercetare a Literaturii Argheziene, fond din care au fost valorificate o seamă de texte, unele cu totul noi, altele variante ale unor texte cunoscute. Aşa că pentru arghezologii zilelor noastre este absolut obligatorie consultarea acestei colecţii de manuscrise de la Universitatea „Vasile Goldiş” din Arad.
Între editările ce s-au făcut până acum din această bază documentară, lucrarea semnată de profesorii Ştefan Gencărău şi Vasile Man, Tudor Arghezi. Din duhul pământului, merită toată lauda. Să precizăm că dincolo de titlul cu rezonanţe blagiene amintind de culegerea de aforisme Din duhul eresului (aforisme din ultimii ani de viață), ediţia „Tudor Arghezi. Din duhul pământului” readuce în atenţie mai vechea paralelă ce s-a făcut între Arghezi şi Blaga (primul articol pe această temă aparţinând lui Dumitru Gherghinescu-Vania („Blaga și Arghezi”), bun prieten al poetului, fiind publicat în „Astra” din Brașov (Nr. 1/1966).
Însuşi Blaga, într-o scrisoare adresată Melaniei Livadă (unul din monografii poeziei sale din anii 40, reuşind să publice lucrarea abia în 1974, la „Cartea Românească”), preciza că, spre deosebire de poezia lui, a cărei sensibilitate metafizică se orientează spre plutonic şi transcendent, Arghezi ar constitui celălalt „pol al poeziei noastre interbelice”, fixat pe materialitate şi imanent, pe uranian şi pe un duh al chtonicului, al pământului, al scormonirii în materia prozoasă a imundităţii.
Este, iată, suficient a înţelege că autorii culegerii „Tudor Arghezi. Din duhul pământului” au avut în vedere aceste puncte cardinale ale poeziei noastre, Arghezi şi Blaga constituind toposuri poetice de specificitate unică, universuri ale creației, din care au coborât generaţii întregi de poeţi, cu vocea lor caracteristică.
În principal, ediția valorifică un text manuscris total necunoscut până acum – este vorba de un mănunchi de 48 de pagini (file A4), fotocopiate și având transcrierea manuscrisului pe pagina din dreapta (hârtie lucioasă), răspunzând astfel unei scrupulozități filologice necesare în materie de valorificare istorico-literară a documentelor. Textul, scris la persoana întâi, se constituie într-o evocare memorialistică – este, mai precis zis, o autobiografie literară mai amplă, din care s-au păstrat aceste pagini cuprinzând referiri la copilăria sa, lângă o mamă iubitoare și truditoare, o copilărie lipsită de afecțiune și sprijin patern. Tot așa de repede se trece peste anii de școală (aflăm mai multe din romanul „Ochii Maicii Domnului”, 1934, unde poetul apare travestit sub numele lui Vintilă Voinea), când deodată dăm peste fraza:
„Mă sufocam pretutindeni, acasă, la școală, la bibliotecă, la stradă, la teatru. Îmi trebuia ceva, altceva, nu știu ce, un lucru inedit, o ieșire din ambianță.” (p. 5 mss/ 37 ediție).
Între toate este accentuată prietenia cu Gala Galaction, acasă la care era primit de o mamă evlavioasă și plină de afecțiune, al cărei portret este de-a dreptul memorabil.
În continuare – de fapt cele mai multe pagini – sunt dedicate împrejurărilor în care adolescentul Arghezi a hotărât să devină călugăr, dar și crizei sufletești prin care trecea, lipsei de orizont ce-l sufoca curmată, în sfârșit, de luarea definitivei hotărâri de a intra în rânduiala vieții monahale (din 1899 până în 1905, când este trimis la Frieburg, în Elveția, cu o misiune precisă, aventură sfârșită cu abandonarea rasei de monah).
Aflăm din paginile memorialistice recuperate că, mai întâi, adolescentul Arghezi optase pentru Căldărușani (unde se retrăsese mitropolitul primat Iosif Gheorghian în perioada caterisirii sale, 1893-1896), mănăstire veche cu ziduri groase ca de cetate, împodobită cu pictură și odoare de-a dreptul împărătești, situată la 40 de km de București, dar, în urma consultării avute cu preotul gorjean Ion Cornoiu, directorul Seminarului Ortodox de pe lângă Mitropolia Ungrovlahiei (1359-1990), și a mitropolitului însuși, Arghezi se va hotărî pentru Cernica, situată mai aproape de București (cca 15 km). Foarte importantă este relatarea vizitei la mitropolitul Iosif Gheorghian (1829-1909), un septuagenar mărunt și agil, dar totodată om de carte cu experiența a peste 25 de ani de păstorire a bisericii românești din Paris. Prieten cu abatele Guetté, mitropolitul primat (1886-1893; 1896-1909)făcuse traduceri din literatura ecleziastică franceză (Eygene Sue – Le Juif érrant/ Evreul rătăcitor; Abatele Didon – La vie de Jésus).
Cercetat pe toate părțile pentru a afla resorturile mai profunde ale hotărârii luate de tânărul optant pentru viața monahală, Iosif Gheorghian, „un călugăr fin și nervos ca o libelulă”, care însuși renunțase la toate păcatele numai la fumat nu, hotărăște că tânărul Ion N. Theodorescu poate fi închinoviat la Mănăstirea Cernica de rit athonit, dar cu recomandarea „să stau aproape de Mitropolie”… Știm că Arghezi va lucra apoi în cancelaria Mitropoliei Ungrovlahiei, ajutând și la șlefuirea stilistică a traducerilor din franceză făcute de învățatul prelat, care luase exact măsura „capacităților” intelectuale ale tânărului închinoviat:
„La 19 ani m-am fixat într-o mănăstire, care nu era Căldărușani. Mitropolitul Iosif a ținut să-mi fie de două ori naș, la al doilea botez și la hirotonie, mi-a dat numele lui și mi-a poruncit să fiu mai aproape de scaunul lui.” (p. 6 mss/ p. 39 ediție).
Urmează evocarea în amănunt a vieții în rândul cinului monahal cernican: instalarea sa în camerele vechii stăreții, cunoașterea lăcașului de cult cu toate anexele, plus biserica din apropiere așezată pe aceeași limbă de pământ, înconjurată la fel cu aceasta de ape și stuf în care clocoteau șerpii, cunoașterea fraților monahi și împrietenirea cu unii din ei, favorul ce i se făcuse de a nu participa obligatoriu la rânduiala bisericească cu slujbe obositoare de dimineața până la miezonopticele adunătoare de umbre indistincte dinaintea iconostasului, în pâlpâirea slabă a lumânărilor și a înecăciosului fum de tămâie, în sfârșit dedicarea sa scrisului, rămânând toată noaptea cu lumânarea aprinsă spre mirarea suspicioasă a călugărilor bănuind că noul venit ar practica ritualuri necurate…
Importante sunt portretele realizate unor confrați, așa cum se pot ele vedea în scrierea „Icoane de lemn” (1934), despre care memorialistul amintește en passant. Este vorba de o portretistică de pastă autentică excelând pe latura caracterologiei și a prozei de moravuri, în care, cu o crudă observație, Arghezi surprinde lumea aceasta a călugăriei în culori vii, cu o naturalețe, trăită pe viu, dovedindu-se un observator acut al vieții monahale și sufletului călugăresc, cu vituți alese dar și cu vicii, păcate, neajunsuri, mistificări, fariseism și suficiență… Iată-l, bunăoară, pe preotul călugăr Ion Cornoiu, unul din slujitorii apropiați ai mitropolitului primat, care își petrece nopțile în dormitorul Doamnei Rozica cea durdulie, sau agapele cu înalți ierarhi, în aburii cărora aceștia uită că poartă rasa monahală a voturilor de totală renunțare la plăcerile vieții și averii… Sau, prea bine, pe starețul Vissarion de la Cernica, figură apocrifă de alergător după treburile mănăstirești, supus și slugarnic fără crâcnire, pentru care cuvântul mitropolitului părea directivă de viață și orânduială, exagerând așadar cu atențiile acordate noului intrat în rândurile obștii monahale, primit nu ca un novice ce aspiră la tunsul în călugărie, ci ca pe un exharh, inspector de lăcașuri sfinte poposit la Cernica nu se știe cu ce misiune provizorie… Acesta își aliniase confrații prezentându-i, tânărului sosit, cu protocolul cuvenit unor ierarhi veniți în misiuni precise de inspectare a locului și treburilor mănăstirești, de reorganizare care dă fiori obștei ori de măsuri constrângătoare, punitive…
Același umor și în paginile ce evocă plecarea tânărului Ion N. Theodorescu, în vârstă de 25 de ani, după cinci ani de călugărie, în Elveția, trimis de mitropolit cu o misiune anume. Odată sosit la Mănăstirea Cordilierilor din Frieburg, pentru studii teologice, tânărul își ia în primire camera, participând apoi la masa frățească unde are discuții cu confrații catolici pe teme confesional-doctrinare. La masa care are loc într-o sală-coridor ce servea de trapeză, Arghezi nu se poate abține la unele aspecte sesizate a fi demne de umor negru și izbucnește într-un râs homeric de nestăpânit, pe care și-l potolește numai când, aflându-se în stradă cu geamantanul în mână, părăsește afurisita mănăstire în care nu găsise ce spera, ci doar suficiență, ignoranță, convenție și falsă aplecare doctrinară spre cele sfinte, în general spoială de cultură creștină și vetustețe demoralizatoare, socotind că nimic de aici nu-i va fi de folos, în ciuda sugestiei de convertire confesională ce i se făcuse…
Cu plecarea din mănăstirea Cordelierilor și intrarea într-o altă etapă a vieții, plină de satisfacțiile bricolajului în domeniul bijuteriilor și căpăcelelor de ceasornic, cunoscând deopotrivă boema unor peregrinări europene prin Italia și Franța, se sfârșește și scrierea, mai exact cele 48 de pagini manuscris, pe coli A 4, cu rânduri compacte și lungi de scris mărunt, cu o caligrafie cursivă până la alunecarea condeiului în transcrierea aproape indescifrabilă a gândului arghezian… Să mai reținem și o altă etapă evocată, anterioară experienței monahale (perioada angajării sale într-o fabrică), cu prelungiri în epoca interbelică (amăgirea scriitorului de către dl Cutare, un milionar fabricant din Galați, care, în schimbul sponsorizării și unei vieți de lux, îi cere să se reîngimenteze politic, demers dezavuat de scriitor). În privința datării scrierii, putem constata că, făcând undeva referire la anii când era interesat de colaborarea cu Fundațiile Regale, Arghezi evocă întâlnirea cu universitarul Cara, care nu poate fi altul decât istoricul și criticul literar Dumitru Caracostea, numit în 1941 (până în 1944) director la Editura Fundațiilor Regale în locul lui Al. Rosetti, cel care-i editase lui Arghezi în 1936 volumul de Versuri. Așadar, paginile memorialistice argheziene respective provin din anii ‘40 ai secolului trecut, când, trecut de 60 de ani, poetul se bucura de o deplină recunoaștere drept „urmașul legitim” al poetului național „nepereche” decretat de G. Călinescu încă din monografia ce i-o dedicase lui Eminescu în 1932. Arghezi al nostru avea înainte încarcerarea politică de la Târgu-Jiu timp de trei luni (2 octombrie – 20 decembrie 1943) și, desigur, anii de după comunizarea forțată a României când, supus ca și Blaga unei prelungi interdicții, trebuie să vândă cireșe la poarta gospodăriei din Mărțișor pentru a-și întreține familia…
Considerăm că acest mănunchi de 48 de file face parte dintr-un manuscris mai amplu pe care Arghezi l-ar fi scris în ultima etapă a vieții (poate în perioada interdicției, hotărât să lase mărturie posterității istorisirea propriei vieți), interesantă fiind și perioada războiului ori cea postbelică, când vreme de cinci ani Arghezi dispare din literatura română, fiind reabilitat abia după 1955-1956, când publică volumele de substrucție „materialist-dialectică” dedicate Omului – făuritor al propriului destin în devenirea lui istorică, rupând lanțurile „robiei” și „mistificărilor” (Cântare omului, 1956) și răscoalei țărănești izbucnite în urmă cu 50 de ani (1907 – Peizaje, 1955).
Foarte important sub aspect documentar-memorialistic, fragmentul transcris ad litteram devine, iată, obligatoriu pentru eventualii monografi ai vieții și operei. O nouă ediție a monografiei Viața lui Tudor Arghezi a universitarului bucureștean Mirel Anghel (prima de acest fel din istoria noastră literară) ar putea folosi din plin acest fragment, în care apare un Arghezi direct, fără apel la mijloacele artistice din scrierile referitoare la perioadele acestea din viața sa, precum în romanul „Ochii Maicii Domnului” (1934) sau „Lina” (1942). Iată de ce subsemnatul, în calitate de membru al juriului, am apreciat cu notă maximă lucrarea trimisă de dl Vasile Man/Dan, președintele Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor, pentru secția de arghezologie din cadrul ediției a XXXVII-a a Festivalului Internațional „Tudor Arghezi”.
Cu atât mai mult cu cât cele 48 de file fotocopiate și transcrise ad litteram exprimă dovada unui meșteșug artistic, proclamat de autorul „Cuvintelor potrivite” ca un imperativ al creației. Cam ceea ce reține și dl Vasile Man în creionul final Arghezi din noi: „Manuscrisele inedite pe care le prezentăm aici constituie o nouă mărturie despre arta literară a lui Tudor Arghezi”.
Zenovie CÂRLUGEA
