Cultura, Interviu

La împlinirea unui an de când ne-a părăsit minunatul om de aleasă omenie, TITU PÂNIŞOARĂ, am realizat acest interviu cu d-l prof.dr. ION-OVIDIU PÂNIŞOARĂ / “M-am gândit mult la portretul pedagogic al tatălui meu, în anii din urmă”

 | 26 aprilie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

– Rep. Domnule profesor, care sunt, în opinia dumneavoastră, coordonatele care definesc, în esenţă, portretul unui om de cultură, în orice tip de societate?
-Întrebarea dumneavoastră cuprinde mai multe nuanțe. Un portret general valabil este dficil de realizat, dar aș putea spune că un om de cultură «funcționează» cu două viteze: (a) este un element de referință, un «păstrător» al valorilor fundamentale și un factor de rezistență la orice influență nefastă care se abate asupra societății din care face parte și (b) este un factor de inovare, de deschidere spre nou, de promotor al schimbării.
– Rep. O, Doamne, dar, cât este de controversată şi cât de incertă este poziţia omului de cultură în societatea modernă sau postmodernă!
-Din această perspectivă, el produce – de multe ori – contradicții în modul în care societatea îl percepe, generează poziții pro- și contra. Ceea ce trebuie, însă, luat în calcul este faptul că perspectiva tradițională în care omul de cultură era izolat undeva într-un «turn de fildeș» este depășită de societățile moderne, unde omul de cultură – cum îl numiți dumneavoastră, trebuie să se afle printre oameni, să fie un agent de schimbare socială, să aibă proiecte și să vină în întâmpinarea nevoilor celor din jurul lui. Așa cum există o dietă din care nu trebuie să lipsească o alimentație echilibrată, tot la fel cultura este cea care oferă un echilibru lumii noastre (desigur în alt plan, să îmi fie scuzată comparația dacă este sau pare forțată).
– Rep. Comparaţia cu «dieta» mă face să mă gândesc la societatea de consum şi chiar la cultura de consum, dar, în ce măsură cultura individului, a cărui personalitate se conturează în mediul familial, constituie o îmbinare între biologic şi social, între însuşirile înnăscute sau moştenite şi cele dobândite prin învăţare?
-Vedeţi, perspectiva aceasta: ereditate versus mediu a preocupat lumea pedagogică o perioadă lungă de timp. Cumva, s-a ajuns la un compromis: ereditatea (zestrea cu care te naști) este nu este un dat/un factor definitiv, ci doar un potențial. Acest potențial poate să fie adus la îndeplinire de condițiile de dezvoltare în care se află persoana. Totuși, mediul este mai important pedagogic, decât ereditatea, pentru simplul fapt că îl putem controla.
– Rep. Puteţi oferi şi un exemplu relevant în acest sens?
-Da, îmi aduc aminte de un experiment în care un grup de copii dintr-o instituție de îngrijire publică au fost împărțiți în două: primii au fost mutați într-un mediu educațional mai bun, cea de-a doua subgrupă a rămas pe loc. Prin comparație cu cei rămași în respectiva instituție, cei care au reușit să «scape» de un astfel de mediu neprielnic au înregistrat o dezvoltare accelerată (măsurată prin intermediul unor teste de inteligență). Și – lucru care poate să uimească – studiul i-a urmărit și la vârsta adultă, când copiii care rămăseseră în instituția de îngrijire publică nu reușiseră să aibă o viață bună decât în proporție mică, prin comparație cu cei care schimbaseră un mediu educațional negativ cu unul pozitiv. Întrebarea care se pune acum este următoarea: facem noi suficient – ca societate – pentru dezvoltarea maximală a potențialului copiilor noștri, avem o strategie națională în acest sens sau mergem la întâmplare?

Semnatura eletronica CertDigital

“Corectitudinea, fermitatea blândă, încrederea în oameni, răbdarea, încrederea în noi (copiii lui), perseverența și asumarea propriului destin”

– Rep. Într-un recent articol sugestiv intitulat: «Eu şi tatăl meu: lecţii învăţate – Iertarea», prilejuit de împlinirea unui an de când ne-a părăsit minunatul dumneavoastră părinte, d-l primar Titu Pânişoară, vorbeaţi atât de patetic şi plin de emoţie despre faptul că «lecţiile pe care părinţii le-au sădit în sufletul copiilor sunt cele care rămân», de aceea, aş dori să ne vorbiţi ceva mai detaliat despre asemănările şi chiar deosebirile dintre iertarea părintească şi iertarea creştinească.
-Pe undeva, vorbim despre un sigur concept – care are nuanțe în funcție de cel care îl pune în practică. Iertarea este un exercițiu de spiritualitate, tocmai pentru că este dificil de exprimat și menținut în multe dintre situațiile noastre de viață. Trăim într-o lume agitată și răspunsul agresiv este primul care «intră» în funcțiune, atunci când cineva /ceva ne frustrează.
– Rep. Poate că e mult mai uşor de dat un astfel de răspuns pentru mulţi dintre noi, mai ales că iertarea se dovedeşte…
-Totuși, nu doar pentru cei din jur, ci și chiar pentru noi este mult mai important să iertăm! Un autor american – care a fost pe parcursul vieții negociator de ostatici – spune că atunci când lăsăm pe cineva să ne scoată din starea noastră pozitivă, îi dăm voie să ne ia «ostatici». De pildă, suntem la volan și un «grăbit» ne taie calea și ne face să punem frână. Ne stresăm, ne enervăm și … în final, ne-am stricat ziua (sau cel puțin o parte din ea). În schimb «grăbitul»” este de mult plecat, nici nu știe ce a cauzat – și astfel, spune Kohlrieser, ne-am lăsat luaţi «ostatici» de respectiva persoană. Nu mai bine îl iertăm și ne dăm voie să avem o zi frumoasă?
– Rep. Ce altă «lecţie de viaţă» aţi învăţat de la domnul Titu Pânişoară şi care v-a marcat viaţa cu aceeaşi putere «săditoare» de sfaturi şi de învăţătură?
-Când tatăl meu a murit, am scris pe site-ul pe care îl coordonez (www.performante.ro) valorile pe care le-am deprins de la el (de fapt, cele mai importante, cred că sunt mai multe, unele de care probabil că nici nu îmi dau seama). Nu o să repet in extenso, dar o să le amintesc aici: corectitudinea, fermitatea blândă, încrederea în oameni, răbdarea, încrederea în noi (copiii lui), perseverența și asumarea propriului destin.
– Rep. Foarte interesantă această tablă de valori, dar, de la publicistul scriitor până la pedagogul social care putea să predea cu blândeţe şi chiar cu măiestrie «lecţia faptelor», pe care dintre aceste două ipostaze ale exprimării identitare a tatălui dumneavoastră o apreciaţi cel mai mult?
-A fost o îmbinare fericită, dar nu numai atât. De multe ori râdeam acasă, deoarece ne întrebam, care dintre noi a scris mai multe cărți. Era un om cu o putere de muncă extraordinară, era un exemplu de punctualitate, implicare și pasiune. Făcea lucrurile pas cu pas, avea o încredere nețărmurită că poate să învingă orice obstacol, dacă dă dovadă de perseverență și dăruire.
– Rep. Un om exigent cu sine însuşi, pentru a oferi un exemplu şi celorlalţi!
-Exact! A fost «actorul social», cel care făcea schimbarea și apoi a trecut la teoretician, la cel care o povestește, o ilustrează și o consemnează. Avea și o naturalețe a comunicării care făcea să fie ușor să colaborezi cu el într-un proiect (deși nu abdica niciodată de la exigența pe care și-o autoimpunea).
– Rep. Putem vorbi de o cosubstanţialitate între «instrumentul» iertării şi «obiceiul» generozităţii, într-o lume marcată de sindromul egoismului şi al degradării morale?
-Știți, ne referim la această lume, de parcă este ceva exterior nouă și putem să o analizăm la microscop. Dimpotrivă, facem parte din lumea aceasta și de aceea, atât succesul ei, cât și eșecul, ne aparțin în egală măsură. De multe ori, ceea ce vedem la suprafață, ceea ce se ridică uşor ca uleiul deasupra apei sunt lucrurie negative, egoismul, nepăsarea, vulgaritatea.

“Avea o gândire pozitivă, desprinsă, parcă, din cărțile de profil”

– Rep. Pe care nu merită să le luăm în seamă!
-Merită, însă, să «săpăm» mai adânc, pentru că sunt și lucruri bune pe care riscăm să nu le băgăm în seamă și tocmai acest lucru să le subțieze, să le facă să-și piardă din consistență. Sunt mulți oameni buni în jurul nostru și există multe lucruri bune și în cei pe care tindem să-i punem la zid, uneori. Dar, oferim încredere?
– Rep. Ei, dar, problema aceasta a încrederii care se câştigă atât de greu şi se pierde atât de uşor, mi se pare destul de complicată!
-Dacă acționăm instinctiv, cu lipsă de încredere, o să-l facem și pe celălalt să ne ofere partea lui cea mai întunecată. Există o creștere a percepției selective! Uneori, dacă vrem să vedem ceva frumos, o facem, dacă vrem să vedem lucrurile în negru, o să ni se pară că nu mai există alb nicăieri. Există experimente care spun că putem să ne «restartăm» creierul printr-un simplu gest: să ne forțăm să zâmbim, chiar şi atunci când nu avem nici un chef să o facem. Există adevărate școli de «terapie» prin zâmbet.
– Rep. Vă consideraţi un optimist în promovarea «terapiei» prin zâmbet?
-Haideți să încercăm asta: să păstrăm zâmbetul pe buze, cât mai mult! (și apropos – unele teorii spun că oamenii care zâmbesc sunt considerați mai inteligenți).
– Rep. Trebuie să vă mărturisesc faptul că m-am bucurat cândva de cuvântul mângâietor şi încurajator al domnului Titu Pânişoară, atunci când mă aflam în «vizorul» unor «politruci» semidocţi şi lipsiţi de scrupule, de aceea, omagiul meu şi respectul pe care îl port acestui om, nu se poate exprima în cuvinte! În acest sens, vă rog respectuos să-mi spuneţi, dacă şi în familie avea aceeaşi blândeţe, chiar şi atunci când venea acasă obosit şi chiar supărat?
-Mulți l-au cunoscut pe tata din perspectiva calităților de lider care emana putere, încredere și determinare. Alții – cum sunteți dumneavoastră – au întâlnit o persoană caldă, înțeleaptă, generoasă. Noi, acasă, am avut parte de toate acestea, și ceva mai mult! M-am gândit mult la portretul pedagogic al tatălui meu, în anii din urmă!
– Rep. Un astfel de portret, poate că are la bază un cuvânt pilduitor!
-Cred că echilibrul este cuvântul care poate să fie o «umbrelă» a tot ceea ce a însemnat tata pentru noi și pentru comunitate. A știut să găsească întotdeauna un drum al armoniei, care le oferea celor din jur un spațiu de exprimare pozitivă. Știu că era foarte relaxat cu noi, copiii lui, atunci când ne doream ceva care poate depășea posibilitățile sau calculele familiale. Făcea imposibilul posibil, găsea soluții, inventa opțiuni!
– Rep. Care era latura predominantă a gândirii domnului Titu Pânişoară?
-Avea o gândire pozitivă, desprinsă, parcă, din cărțile de profil. De fiecare dată, la fiecare îngrijorare a noastră, știa să ne încurajeze și să ne facă să mergem mai departe cu forțe proaspete. Așa ceva este rar și de astfel de oameni avem nevoie să creștem în generațiile viitoare. De oameni care nu doar că reușesc prin propriile forțe, ci și au puterea să le insufle altora curajul de a reuși, să le întrețină motivația și să le dea încredere.
Profesor, Vasile Gogonea

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL