Personalitate proteică, George Călinescu a fost publicist, eseist, poet, prozator, dramaturg, istoric literar, critic literar și profesor universitar de înaltă ținută. ,,Un om mic de stat, ușor obez. Profil de medalie, nas acvilin, ochi negri întredeschiși. Din față, o privire pătrunzătoare, uneori vulturească. Părul, lăsat în voie, îi încorona în mod fericit fizionomia.
Gesturi repezi. Uneori, brațul ridicat îndepărta pe auditor, alteori completa o atitudine”. Este portretul realizat de editorul, profesorul și savantul Alexandru Rosetti, cel mai loial prieten al lui George Călinescu, a căror prietenie a debutat în momentul când marele istoric și critic literar s-a decis să trimită manuscrisul ,,Vieții lui Eminescu” Editurii Cultura Națională, având ca director pe renumitul savant. Această prietenie continuă printr-o îndelungată corespondență dintre cele două personalități de referință, între anii 1932 – 1964, deși erau structuri temperamentale opuse, George Călinescu, un dionisiac, iar Alexandru Rosetti un apolinic, dacă e să împrumutăm cei doi termeni folosiți de filosoful Nietzsche, în ,,Nașterea tragediei din spiritul muzicii”, care derivă din numele celor două divinități, Apollo și Dionysos. Călinescu era un romantic, cu temperament vulcanic, ,,un vizionar cu intuiții străfulgerătoare” (Pompiliu Marcea), un imprevizibil cu izbucniri neașteptate, un mare sensibil anxios, suspicios și susceptibil, pe când Alexandru Rosetti era un temperament bazat pe toleranță, ordine, echilibru și măsură. Cu toate acestea, cu mici fluctuații, au existat relații cordiale între cei doi parteneri de dialog epistolar, bazat pe stimă reciprocă.
Ca publicist și eseist, conduce revistele: ,,Capricorn”, ,,Jurnalul literar”, ,,Națiunea” și ,,Revista de istorie și teorie literară”, publică în ,,Viața românească”, ,,Sburătorul”, ,,România literară”, ,,Contemporanul”, ,,Gândirea”, ,,Sinteza”, ,,Universul literar”, ,,Revista Fundațiilor”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,Lumea”, ,,Cronica mizantropului”, apoi ,,Cronica optimistului”, reunite în volumul ,,Cronicile optimistului” constituie rodul publicisticii sale.
Primele poezii le publică în ,,Sburătorul”, participă și la Cenaclul aceleiași reviste, ambele conduse de Eugen Lovinescu, care, ascultându-l vorbind, la una din ședințe, menționează: ,,Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuțită a generației de azi. Am credința că mă va continua în critica literară”. Cu mentorul ,,Sburătorului” va avea loc o polemică, începând cu 1927 și continuând mai mult de un deceniu. ,,Laudă lucrurilor” este principalul său volum, versurile cuprind ,,flirturi sau elixiruri rare”, Călinescu dând dovadă de un umanism rafinat. Reținem poezia ,,Contraste”, scrisă în distihuri, în care autorul se autodefinește: ,,În viață am fost plin de contraste, / Cu zile albe sau nefaste. / Am fost centaur în poieni / Și o șopârlă-n buruieni, / O sepie stropind cu tuș, / Un alb pe mare, pescăruș, / Ostaș purtând sabia grea, / Curtean în mână c-o lalea, / Suav ca îngerii din rai, / Războinic ca un samurai, / Un sfânt Francisc smerit sub glugă, / Attila neclintit la rugă, / Gânguritor ca turturica, / Impenetrabil ca pisica, / Cuprins de flăcări ca pădurea, / Tăios și rece ca securea, / Tumultoasă cataractă, / Bazin de marmură compactă, / Sofist ironic din Elada, / Fanatic, sumbru Torquemada, / În arta vieții Socrate, / Neliniștit ca Mitridate, / Atlet senin de Policlet, / Extavagant, nocturn Hamlet, / Suind pe creste colosale, / Tânjind turcește pe sofale, / Descins din craiul Netinav / Și dintr-un prost, nemernic sclav, / Paragină de bozii plină, / Cu cipri și cu mirți grădină, / Un pin cu fruntea măiestoasă, / O salcie plângând pletoasă, / Un măr domnesc cu carnea bună, / Otrăvitoare mătrăgună, / Bizon cu pielea-nămolită, / Păun cu coada zugrăvită, / Nebun ca neamul lui Atrid, / Poet ca regele David”.
George Călinescu este un romancier de formulă clasică. Întrezărim, în romanele sale, secvențe autobiografice, ,,Cartea nunții”, propria-i căsătorie, ,,Enigma Otiliei”, folosind tehnica balzaciană, este inspirat din viața sa de adolescent petrecută în familiile Călinescu și Căpitănescu, în ,,Bietul Ioanide”, scris în spirit stendhalian, valorifică experiența sa universitară de la Iași, iar ,,Scrinul negru” își trage seva din activitatea desfășurată la Institutul de Literatură și Folclor, pe care l-a condus o perioadă. În legătură cu nota biografică a romanelor sale, George Călinescu specifica: ,,Un autor total obiectiv, care adică ar culege numai date din realitatea obiectivă, fară a pune nicio picătură din realitatea subiectului său, adică a fondului său liric, ar face o operă seacă de documentarist, iar nu o operă realistă. Experiența oferă documentul, creatorul pune viață”. În romanele sale, realismul este fundamental, dar nu lipsesc nici elementele clasice, romantice și chiar și procedee ale prozei moderne: grefarea pe structura narativă a unor secvențe specifice genului dramatic, reflectarea poliedrică (Otilia) și ambiguitatea la nivelul personajelor. ,,Enigma Otiliei” și ,,Bietul Ioanide” sunt construcțiile romanești cele mai solide, remarcându-se sub raport caracterologic și tipologic, prin culoarea locală și prin originalitate. ,,În planul poetic, arată George Călinescu, Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină. Flaubertian aș putea spune și eu: ,,Otilia c”est moi”. (,,Contemporanul” nr. 5 din 29 ianuarie 1960) .
George Călinescu este și autorul cărții ,, Principii de estetică”, în care afirmă rolul hotărâtor al criteriului estetic, situându-l pe primul loc în artă, fără a susține ,,purismul autonomist”, de asemenea, pledează pentru o critică completă, după o metodă proprie, diferită de istorism, scientism, impresionism, estetism, se folosește de toate la un loc și de niciuna în chip unilateral, altfel spus, atacă opera din toate părțile. Un capitol însemnat al ,, Principiilor estetice” este ,,Tehnica criticii și istoriei literare” pentru importantele idei ce le conține. ,,Cine exclude criteriul estetic din istoria literară nu face istorie literară, ci istorie culturală”, afirmă autorul. O primă idee este raportul dintre istoric literar și critic literar, în sensul că istoria literară, fiind o istorie de valoari, criticul este acela care stabilește valorile. În concepția lui George Călinescu, critica este o vocație ca toate artele, iar criticul trebuie să fie un creator, un artist, prin aceasta, se disociază de Titu Maiorescu care susținea că între poeți și critici ar exista o incompatibilitate, cu alte cuvinte, creatorii (artiștii) nu-s capabili să dea judecăți de valoare, nici criticii nu posedă instinctul creației. De asemenea, după Călinescu, un critic și istoric literar trebuie să aibă o cultură filosofică și o cunoaștere vastă și sistematică a literaturii universale. Prin scrierile sale de istorie și critică literară, Călinescu a demonstrat că actul critic este un act de creație. Tot Eugen Lovinescu, în ,,Memoriile ” sale (1916 – 1931), constată capacitatea lui Călinescu de a face din critică o artă: ,,Prin ușurința prin care se mișcă în dialectica ideilor, d. Călinescu e un critic, dar prin mobilitatea, sensibilitatea și capacitatea fixării în ritm și imagine, e un artist. Cele două forțe se vor armoniza în opera sa”. De fapt acest fenomen s-a observat mai întâi la Lovinescu, iar George Călinescu desăvârsește acest proces. Autorul ,,Principiilor estetice” a cultivat toate ramurile criticii interbelice: articolul, studiul, cronica, recenzia, eseul, monografia, biografia și istoria literară.
Dacă ar fi să întocmim o listă a eminescologilor, fără doar și poate că primul i-ar reveni lui George Călinescu. După imaginea fundamentală creată de Titu Maiorescu, dominată de spiritul clasic și cultul formei și bazată exclusiv pe antume, Călinescu creează o imagine total diferită, romantică și naturistă, întemeiată atât pe antume, cât și pe postume, privite deopotrivă, cu alte cuvinte, tratate în mod egal. În magistrala ,, Viața lui Eminescu” (1932) și în cele cinci volume ale ,,Operei lui Eminescu” (1934 – 1936), scopul nu a fost realizarea unei exegeze ditirambice, ci, mai degrabă, crearea unei imagini a poetului așa cum a fost, a studit cu meticulozitate cele 15000 de pagini ale manuscriselor sale. Marea lui șansă este de-a valorifica masiv postumele, fără a ajunge la exagerarea lui Ion Negoițescu, care susținea o ,,incompatibilitate valorică” între antume și postume în dauna primelor. Pentru Călinescu, poemul ,,Mureșeanu” și ,,Povestea magului călător în stele”, ignorate până la el, sunt piese fundamentale de poezie superioară. Fără a minaliza imaginea maioresciană, ,,exegeza lui G. Călinescu despre Eminescu reprezintă una din marile izbânzi ale criticii literare românești” ( Pompiliu Marcea). A mai scris monografiile: ,,Viața lui Ion Creangă” (1938), ,,Nicolae Filimon” (1959), ,,Grigore M. Alexandrescu” (1962), ,,Ion Creangă” (1963) și ,,Vasile Alecsandri” (1965).
În 1941, apare inegalabila și monumentala ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, denumită cu adevărat ,,romanul literaturii românești”, în care scriitorii sunt personajele, editată, bineînțeles, de prietenul său, Alexandru Rosetti, în ,,Cultura Națională”. Iată ce spune Al. Rosetti: ,,Când mi-a adus la Fundația pentru Literatură și Artă colosul de hârtie reprezentând ,,Istoria literaturii române”, nu-mi venea să-mi cred ochilor: o lucrare uriașă, scrisă de la început până la sfârsit caligrafic, de aceeași mână neobosită”. A fost tipărită în format folio, pe două coloane, cu literă mică, lucrarea cuprinde 948 de pagini cu o bogată iconografie, ilustrată în mare parte cu fotografii inedite. În momentul difuzării ei, Al. Rosetti a fost schimbat de la conducerea Fundației de către guvernul Antonescu și înlocuit cu un coleg de facultate, D. Caracostea, care dezlănțuie o campanie denigratoare împotriva celebrei cărți, a fost emis un ordin de confiscare a ei, dar era prea târziu, pentru că ediția s-a epuizat imediat în librării. S-au ivit și câteva elogii la adresa remarcabilei opere, dar cel mai evident a fost al lui Mihai Ralea. Dedicația lui George Călinescu de pe exemplarul dăruit lui Al. Rosetti se referă la cele întâmplate: ,,D-lui Al. Rosetti, iubit complice la această carte, George Călinescu”. ,,Istoria Literaturii române de la origini și până în prezent” a lui George Călinescu rivalizează cu cele mai bune istorii literare similare din Europa și din lume.
Și ca profesor universitar, George Călinescu și-a căpătat celebritatea, cursurile sale erau adevărate spectacole: „Conferințele publice ale lui George Călinescu erau urmărite cu pasiune de tineret. Sălile erau întotdeauna arhipline și, uneori, sub presiunea mulțimii, geamurile ușilor de acces erau pulverizate. Maestrul se simțea bine în mijlocul acestui tineret entuziast, care îi sorbea cuvintele și reacționa gălăgios la orice vorbă de spirit sau la cea mai mică aluzie ironică a conferențialului. Conferința era rostită, în anumite momente, pe un ton solemn, iar glasul oratorului era orchestrat uneori pe mai multe registre ceea ce contribuia la caracterul neobișnuit al manifestației” (Al. Rosetti). Prin urmare, talentul său oratoric era însoțit de o bogată mimică și gesticulație, când vorbea, teatraliza.
Omul Călinescu era imprevizibil. Se știe că n-a fost în cele mai bune relații cu înaintașul său, Eugen Lovinescu, cu toate acestea, în plină epocă stalinistă, a ținut o ședință de comemorare a ilustrului critic, la Institutul pe care-l conducea, i-a elogiat activitatea. I-a trimis bani lui Tudor Arghezi când era alungat din viața publică, nevoit să vândă cireșe în poarta Mărțișorului, iar când Tudor Vianu a fost scos de la catedră, Călinescu, deși nu-l agrea, i-a creat imediat, special pentru el, un post în cadrul Institutului de Literatură și Folclor.
Pentru informarea tinerilor cercetători din Institut, a organizat excursii în teren, în diferite regiuni ale țării, creând permanent o bună dispoziție.
George Călinescu i-a uimit pe apropiații săi prin puterea sa de muncă uimitoare, în stare să lucreze zile în șir de dimineața până seara, fără nicio pauză. Spre stupefacția tuturor, a fost o „revelație încântătoare”.
George Călinescu a venit cu multe daruri pe lume, neobosita sa pană scriitoricească exersată zilnic sau săptămânal, în cronici de actualitate, studiile sale de istorie și critică literară, dedicate lui M. Eminescu și altor clasici, celebra „Istorie a literaturii române”, poeziile și romanele, ideile sale estetice au contribuit din plin la îmbogățirea tezaurului literaturii române. Internat la Sanatoriul Otopeni, cu diagnosticul de ciroză hepatică, este vizitat de foști studenți, colegi sau subalterni. Când l-a vizitat Ovidiu S. Crohmălniceanu, Călinescu i-a arătat un buchet imens de garoafe roșii primit de la Gheorghiu – Dej, cel care va sucomba la o săptămână după decesul autorului „Enigmei Otiliei”. George Ivașcu, care l-a văzut în Sanatoriul Otopeni cu o seară înaintea sfârșitului, scria că și-a păstrat luciditatea până a închis ochii, de asemenea, că „Plângea în hohote, nu voia să moară”.
Munca sa epuizantă, benedictină, i-a scurtat viața, astfel că „ochii săi fosforescenți” se închid pentru totdeauna pe 12 martie 1965, privirea sa hipnotică dispare sub privirile medicului de gardă, în noaptea de joi spre vineri, la orele trei și jumătate și astfel George Călinescu a intrat în lumea umbrelor, la numai 66 de ani.
Liviu Călin, fost student al lui G. Călinescu, participant la funeraliile scriitorului, e martorul unui gest neobișnuit din partea unei doamne care a țâșnit din mulțime, s-a apropiat de sicriul celui decedat, strigând: „Eu sunt Otilia!”. Avea în mână o garoafă albă pe care a aruncat-o peste „trupul mineralizat” al lui George Călinescu.
„Prodigios și proteic, magistral și fantast, împrăștiind în jurul său lumina albă a soarelui și lumina de vis a clarului de lună EL, GEORGE CĂLINESCU, plecat dintre noi în marea și necunoscuta lume a morții, lasă în urma lui o operă fundamentală pentru cultura poporului român”.
(Geo Bogza)
George Călinescu vine să completeze familia spirituală de tradiție enciclopedică deschisă de mintea atotcuprinzătoare a lui Dimitrie Cantemir și continuată de I.H. Rădulescu, Bogdan Petriceicu – Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga și Mircea Eliade.
Constantin E. Ungureanu
