Preoţia primită prin Hirotonie este totdeauna un caracter sacerdotal şi o calitate sacramentală, în sensul că cel hirotonit are o relaţie specială cu Preoţia lui Hristos. În virtutea acesteia el are autoritatea de a lucra în numele lui Hristos şi în numele Bisericii.
Preoţia ce se primeşte prin Hirotonie are origine apostolică, este constructivă Bisericii şi comportă mai multe elemente normative:
– succesiunea istorică a episcopilor;
– cele trei forme sau trepte ale preoţiei: episcop, presbiter, diacon;
– dreptul exclusiv al episcopilor de a hirotoni, în calitatea lor de proiestoşi ai Liturghiei;
– proiestosul comunităţii euharistice este cel hirotonit.
Preoţia ce se dă prin Hirotonie este un dar ce se oferă pentru totdeauna, deoarece Iisus este Cel ce cheamă, este şi Cel care timite, iar El rămâne credincios făgăduinţei Sale.
În acest sens, Hirotonia nu se repetă. Aşadar, Preoţia nu este o charismă care se dă şi se ia în mod provizoriu.
Preoţia prin Hirotonie sacramentală este un element constructiv al Bisericii, fiind una din expresile apostolicităţii Bisericii.
Preoţia prin Hirotonie episcopală derivă de la Hristos, dar are loc în contextul Bisericii, ca popor sacerdotal. Darul e primit personal însă în presenţa comunităţii, după modelul coborârii Duhului Sfânt peste apostoli, în prezenţa Bisericii la Cincizecime.
Preotul este un ireproşabil, “exeplu frumos pentru toţi, gata de a învăţa pe oricine, iubitor de străini, mângâietor al celor întristaţi, milostiv cu săracii, nebeţivi, nebătăuşi, neiubitori de câştig ruşinos, blând”. Preoţia nu este o slujbă ca oricare alta sau care ar putea fi încredinţată oricărui prin venit. “Vei unge pe acela pe care ţi-l voi spune Eu”, spune Dumnezeu lui Samuel, când era vorba de alegerea succesorului său la conducerea poporului ales (1 Rg 16.3). De aceea, Sfântul Apostol Pavel făcea atent pe ucenicul său Timotei, episcop în Efes, relativ la hirotonie: “Nu-ţi pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora“ (1 Tim 5,22). Sfântul Ioan Gură de Aur avea cuvinte foarte aspre la adresa acelora care, la recrutarea clericilor, nu ţin seama de această condiţie fundamentală pentru intrarea în preoţie. ”…Noi suntem de vină spunea el-noi care pângărim preoşia atât cât atârnă de noi cu atâtea întinăciuni, încredintând-o la întâmplare unor oameni, care fără să-şi cunoască bine mai dinainte propriul suflet şi fără să se uite ce lucru mare este preoţia, primesc în grabă hirotonia, dar când pun în practică îndatoririle preoţiei, întunecaţi de nepriceperea lor se răzbună şi credincioşi din Biserică, aceasta fiind cea dintâi şi cea mai mare sursă de nenorociri pentru Biserica lui Hristos.
Dreptul Judecător îi va intreba: unde iţi este turma? Ai vândut-o?”
Pentru orice om, viaţa spirituală constituie cutia de rezonanţă în care se adună, se cerne ca printr-o sită şi se selecţionează toate impresiile, cunoştinţele şi simţămintele venite din afară, prefăcându-se apoi în reacţiuni, în atitudini şi acţiuni a căror calitate depinde de forţa vibratoare a inimii fiecăruia, asa cum dulceaţa sunetului unei viori atârnă de calitatea materialului şi de sensibilitatea cutiei sale de rezonanţă. În laboratorul sufletesc al preotului se plămădesc, rodesc şi se prelungesc apoi în viaţa exterioară, ca nişte lăstari încărcaţi de rod, toate manifestările sale particulare şi publice, de aici izvorăşte conduita sa în familie, între prieteni şi cunoscuţi, în societate şi aşa mai departe. Cu adevărat se poate spune despre inima unui preot cu intensă trăire interioară că râuri de apă vie curg dintr’însa, precum zice Mântuitorul (In 7,38).
Am putea spune că misiunea duhovnicească a preotului nu începe în sfântul altar şi pe amvonul bisericii, ci chiar de la altarul interiorului său sufletesc. “Pe scena vieţii lăutrince se dau cele mai grele lupte morale asupra gândurilor şi a înclinărilor rele, asupra ispitelor la păcat, asupra păcatului însuşi. Pe altarul vieţii lăutrince se aduc cele mai grele, dar şi cele mai bine plăcute jertfe smulse mândriei, egoismului, lăcomiei, pornirilor instinctive minore,- smulse omului natural….
Viaţa duhovnicească nu e totuna cu cultura preotului. În componenţa ei intră desigur şi o mare doză de cultură, dar ea nu e totul. Căci pot fi preoţi foarte culţi, cu o viaţă spirituală searbădă şi rece, care nu iradiază caldură sufletească şi dimpotrivă, pot fi preoţi cu mai puţină cultură, dar cu o intensă trăire lăuntrică şi capabili să stârnească şi în alţii scântei de duh şi entuziasm.
O viaţă spirituală bogată se manifestă prin tendinţa de interiorizare, înclinarea spre meditaţie şi contemplaţie, iubirea de singurătate, de izolare, de tăcere şi linişte(isihie), de care simţim din când în când nevoia. Râvna pentru rugăciune şi sârguinţa spre desăvârşirea morală, spre purificare, spre asceză şi desăvârşirea în virtute, sunt alte semne distinctive, prin care se manifestă şi se recunoaşte omul de intensă trăire lăuntrică şi duhovnicească.
“Luminată este treapta şi haina preoţiei, dar numai dacă are şi sufletul împreună- strălucind înlăuntru, prin curăţire”.
Cu cât viaţa interioară a preotului va fi mai bogată, mai intensă şi mai profundă, cu cât posibilităţile de care va dispune vor fi mai variate, cu atât puterea lui de rezistenţă faţă de greutăţi şi obstacole va fi mai mare, iar strădania şi activitatea lui, mai bogate în roade şi succese. Şi dimpotrivă, fără un asemenea suport lăuntric al faptelor noastre, preoţia rămâne stearpă, neproductivă şi sterilă, ca un pom uscat. Neglijarea vieţii interioare echivalează cu secarea izvorului de unde decurge puterea preoţiei. Sărăcia sau amorţirea ei aduce după sine anchilozarea puterilor sufleteşti ale preotului; legătura lui cu cerul slăbeşte, dragostea se răceşte, entuziasmul şi zelul sacerdotal scade sau se stinge cu totul.
Datoria preotului de a-şi cultiva, adică de a spori, a îmbogăţi şi a aprofunda necontenit viaţa sa duhovnicească şi de a întreţine veşnic vie şi neatinsă acestă flacără interioară, care iluminează şi încălzeşte întreaga sa fiinţă şi care fecundează întreaga sa activitate şi manifestare exterioară. Eforturile spre desăvârşire ale preotului trebuie îndreptate deci mai întâi spre interiorul finţei sale: ”Podoaba voastră să nu fie cea din afară … ci omul cel tainic al inimii, în nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştea, care e de mare preţ înaintea lui Dumnezeu”. În îndeplinirea datoriilor sale reclamate de cultul divin, preotul oficiază în numele şi persoana Mântuitorului, dar totodată şi ca mijlocitor al obştei credincioase către El. Sfinţii părinţi şi tâlcuitori ai liturghiei afirmă că preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana lui Iisus Hristos, dar totodată este şi reprezentant, împuternicit, delegat sau interpret al Bisericii, adică al comunităţii credincioşilor săi, deoarece el vorbeşte şi se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru credincioşi şi în numele acestora.
Preoţia a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului, adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu divinitatea pe de o parte, pentru a-I da lui Dumnezeu cinstea şi mărirea ce I se cuvin din partea făpturilor, iar pe de altă parte a dobândi de la El şi a transmite oamenilor harul Său sfinţitor şi toate cele ce sunt de trebuinţă vieţii noastre spirituale. Când săvârşeşte deci slujbele sfinte, preotul ortodox se găseşte în exerciţiul chemării sau sarcinii sale primordiale, principale şi caracteristice. Preotul este adică, mai întâi de toate, un sfinţitor şi abia în al doilea rând un învăţător şi conducător al turmei sale. Oficiul de liturghisitor al preotului creştin ortodox constituie deci, nu numai punctul cel mai sublim al preoţiei, ci şi latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi, în ultimă linie, organul sfinţitor al vieţii credincioşilor săi. Este de prisos să mai amintim că acest oficiu, din cauza sublimităţii sale, constitue şi o sarcină de încredere, care reclamă din partea liturghisitorului un înalt grad de sfinţenie în slujba sa.
Am vrut ca toţi preoţii noştrii să poată spune, împreună cu mine: “Am îmbrăcat haina preoţiei lui Iisus Hristos dintr-o uriaşă nevoie sufletească. M-am supus unei porunci atotcuprinzătoare.”
Iconom Stavrofor, Preot Gheorghe Stoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tg-Jiu, Gorj
