Ladislau Daradici: Un poet al frumuseţii imaginaţiei

În 2014, Ion Popescu-Brădiceni publică Pasărea Măiastră, volum de poeme premiat la Festivalul ”Titel Constantinescu”. Pentru cel care se declară ”poet al marilor sfiiciuni” (şi care îşi vinde manuscrisele unor melci nebuni) adevărata poezie este cea care nu poate fi cuprinsă în cuvinte, orice gest, trăire, adevăr, transformându-se, odată răstignite pe albul hârtiei, în ceea ce scriitorul numește ”poezie proastă”. Adevărată poezie, consideră autorul, este cea a iubirii și a trăirii, cea a mâinilor explorând frumusețea unui trup desăvârșit: ”Mâinile invocă eternitatea trupului/ încremenirea lui statuară/ și nu scriu nimic pe pielea fină și caldă/ au oroare de poezia mediocră” (Mâinile și poezia mediocră).

Ion Popescu-Brădiceni este un poet al „frumuseţii imaginaţiei” despre care vorbea Benedetto Croce şi pe care îl citează la începutul unui poem. Însă „alături de frumuseţea imaginaţiei, există o frumuseţe formală şi o frumuseţe substanţială a naturii” de care însuşi poetul va ţine cont, deşi ermetizarea şi abstractizarea elementelor ei propun o percepţie diferită de ceea ce obişnuim să numim simţ al naturii: „Aici, între viaţă şi moarte” – îşi începe poemul Sub semnul crinului –, „cu greierii cânt în neştire,/ închis ca-ntr-un fluier, în toate/ ce poartă veşmântul subţire// al numelui. Caste şi drepte/ sunt umbrele aştrilor – norii/ de insesizabile trepte/ pe care doar noi, călătorii,// suim peste flori revărsând/ o calmă lumină, o boare./ Iar ochiul albastru şi blând/ al frunzei se aprinde-n izvoare.”
De regulă, tradiţionalistul transmodern îşi nutreşte extazul din aerul inspirat al lucrurilor, transmiţându-ni-l prin cadenţele juvenile ale terţinelor sale: “Tot ce-i sensibil// cade-n poemă?/ Soarta-mi boemă/ Îmi joacă feste.// Vino-n poveste,/ Fată pierdută, ca-ntr-o redută.// Fluturi pe frezii,/ dăm de-o oglindă/ mereu clocotindă.// Câmpul şi iezii;/ vânătoarea de cerbi/ prăbuşiţi între ierbi./ Cuvintele cad/ împuşcate în tâmplă;/ de-un timp se-ntâmplă!” (Fluturi pe frezii I).
Poet, deopotrivă, al „neliniştilor semantice”, negând realitatea din pricina unei „nesfârşite tristeţi”, Ion Popescu-Brădiceni este un maestru al înnodării sensurilor, al răsturnării semnificaţiilor, al jocului lexical nepremeditat, abrupt. Creatorul când se află în postura unui profet, când în cea a unui zeu „în carne şi oase” care, având la dispoziţie un imens tezaur lexical moştenit, are ca finalitate instaurarea unui univers poetic relevant şi distinct, inconfundabil, pe algoritmul a ceea ce el însuşi consideră Marele Model: „I.P.B. îşi dă jos masca/ el e auctorul, cel/ ce creează-acest model.// Cartea lui e precum pasca/ ce la viii cei de sus/ o împarte, blând, Iisus” (Mâna tăiată).
Pentru a-şi realiza ambiţiosul proiect (ce-i va intriga, inevitabil, pe contemporani), poetului îi este permis orice: o combinaţie insolită şi aparent aleatorie de termeni pretenţioşi şi prozaici, o cadenţă simplă şi frântă, preluată de la ghiersul popular, o alchimie a semnificaţiilor când parodică, când aforistică, ermetică, baladescă, paradoxistă sau psalmică. Cadenţa rostirii este atipică şi imprevizibilă, semnificaţiile sunt răsfrânte, ramificate, abandonate, reluate, deviate, totul fiind vechi şi nou în acelaşi timp, transfigurat, poezia metamorfozându-se uneori într-un miraj al conceptelor, un carnaval al simbolurilor, purtându-te pe o cale care, aparent, te poate duce la pierzanie.
Cel care îşi consideră viaţa ipocrită, deşi plină „de-a zeilor voce”, vede în poezie un „vis întârziat în intimitatea cărnii şi a simţurilor”, un foc de sub tâmple „în care-ţi arzi nespusele, neşansele” (Despre poezie). Scrierea cântecului devine echivalentă cu nemoartea („Aş scrie, iubito, să fim/ o clipă-n istorie arbori cu sevele grele/ de suprasensuri ca să nu mai murim”), deşi finalitatea gestului său artistic poate fi ambiguă: „Aventura mea unică, esenţială,/ de poet al marilor sfiiciuni/ se va sfârşi cu vinderea acestor/ manuscrise unor melci nebuni” (Poet al marilor sfiiciuni). Într-un poem, ne vorbeşte despre răscoala necuvintelor, în altul (intitulat Trecerea-n cuvânt sau naşterea poemului) creaţia ar putea deveni o „aripă ce-acoperă cerul” dacă poetul şi-ar putea trece sinele în poem („se sparge oglinda şi sângele ţipă/ aş trece-n cuvânt, doar o clipă, aş trece/ în cuvânt, doar o clipă, s-adorm în cristalul-memorie” (un Poem împotriva morţii este dedicat „aceluia care, cu fiinţa sa alcătuită din esenţe şi simboluri, a coborât, ca nimeni altul, în profunzimea infinită a limbii române”).
Atipic, tradiţionalist în expresie, în ciuda afirmării apartenenţei sale la transmodernism (concept pe care îl propune şi teoretizează), lirica lui Ion Popescu-Brădicieni e greu de încadrat în vreun curent. Discursul este franc, uneori de-a dreptul nemilos, dincolo de imensa încărcătură culturală poetul neezitând să spună lucrurilor pe nume. Este o poezie care se hrăneşte parcă din sine, rostogolindu-se, aproape de nestăvilit, plină de conexiuni atipice, motive clasice şi moderne, o poezie a simplităţii şi profunzimii deopotrivă, autoanalizându-se cu ochiul unui chirurg experimentat, nu rareori radical. Putem doar bănui ce se află îndărătul acestui spectacol singular, al acestui joc sublim şi inconfundabil de concepte şi simboluri: un vulcan de erudiţie care se revarsă din matcă, o doză de dezamăgire în însingurare (într-o lume prozaică, marcată de mediocritate), o tendinţă de regăsire a sinelui pierdut (undeva prin întortocheatul labirint existenţial), o nevoie de renaştere, de limpezire a înlăuntrului şi, nu în ultima instanţă, nevoia de dragoste (şi nu de sex, care, dacă-i dăm crezare poetului, nu face decât să suprime iubirea).
Unele poeme sunt încifrate, încărcate paroxistic de simboluri sau experimentează impactul versului popular, altele, în schimb, frapează printr-o abordare directă, un stil abrupt, ironic, fără menajamente, ca în acest final de sonet (al aceleiaşi suprimări din iubire): „Făcând amor pe-o plajă sfântă,/ vai, mădularu-mi când se-mplântă/ în sexul negru-roş, fierbinte,// vă jur că-mi ies mereu din minte/ şi-ador, ca zeu, un corp sublim;/ când îl pătrund, parcă-l suprim.”
Astfel, între Ea şi El se instaurează un joc nesfârşit şi alunecos, cu urme (aproape de nedesluşit) de tandreţe. Însă există, constant, şi o frumuseţe a împreunării, ca în poemul Sfera eleuterică („Noi facem amor/ pe un macat/ cu maci şi bujori”), un entuziasm masculin al procreării, şi dacă prin actul sexual Ea este supusă suprimării, pentru El reprezintă o mereu reluată recreare („şoldurile tale mă vor naşte din nou”). Elanul este aproape adolescentin: „Hai să ne tăvălim prin fâneţe,/ şopârlelor să le dăm bineţe,/ să ne strigăm unul altuia/ numele/ cu neostoită încântare,/ să ne întoarcem cu iezii,/ ulciorul cu toarte/ să-l umplem cu sufletul/ ce-şi lasă fluturii/ pe frezii”. Desigur, poetul-filozof nu se poate opri aici, spectrul brutal al morţii anihilând extazul clipelor de dragoste: „Într-un târziu, din cadavrele noastre,/ se va desprinde o sferă eleuterică,/ se vor elibera spumele/ sacre./ Iar în lacre/ oasele ne vor luci/ ca fildeşii de elefant.// Stelele fixe căzut-au din cer/ şi peste Marele Kant.”
În Două singurătăţi, este detaliată, cu accente parodice, ruptura dintre Ea şi El. Se pare că bărbatul este cel care calcă strâmb, convins că „perechea de-ţi afli – se zice – nu pune/ condiţii; şi iartă, ca-ntr-o mare minune,/ orice rătăcire de-o clipă, de-o oră.” Însă Ea nu i se mai încrede în vorbe, iar El se întristează, „o grea pierzanie” măcinându-l, nesfârşit, nepierzându-şi speranţa: „Poate nu-i prea târziu, poate încă-i devreme/ să-ţi jur că, greşind, călcând chiar şi-n lături,/ mă voi întoarce, cuibărindu-mă-n pături/ unde poate cândva, într-o joi, într-o vineri,/ vom fi împreună, iarăşi tineri, iar tineri!”
Pentru că întotdeauna există, nu-i aşa, o nădejde a reînvierii clipelor trăite împreună: „Rafalele vântului biciuindu-ne/ fericirea de-a fi împreună,/ numai noi doi în imensitatea/ acestei iluzii că toate,/ într-un timp mai prielnic,/ pentru o clipă măcar,/ vor reînvia” (Turnul lacrimei), în cele trei poeme din volum intitulate Fluturi pe frezii, poetul neezitând să-şi reafirme dependenţa de dragostea femeii: “Fi-vei şemineul/ de care m-apropiu tot mai înfrigurat”; sau: “Nu mi-e ruşine când goală/ te scalzi în privirea-mi flămândă.”
O imprevizibilă dialectică a rostirii, aşadar, precum un izvor care, sfidând legile naturii, îşi propulsează şuvoiul spre creste, oferindu-ne un poem derutant şi revigorant, deopotrivă ludic şi profund, scânteietor şi erudit, creând un univers de dincolo de aparenţe, dincolo de cuvintele care “ard peste sâmburi/ înţelesuri cumplite”. Iarba-i grea de sensuri, mărturiseşte poetul. Exact ca şi lirica domniei sale. Şi dincolo de eforturile creării Marelui Model, a căutării („caut de-un timp cel mai frumos poem/ e, totuşi, căutarea un blestem?”), a experimentării şi reconsiderării din temelii a limbajului poetic (pentru a-i da fiinţă), adevărata creaţie va fi cea a înlăuntrului, a frumuseţii solitudinii şi tristeţii, expresie a esenţei umane în faţa vieţii, morţii şi a lui Dumnezeu: „Să fii singur. Să te bucuri de singurătate./ Să-ţi răcoreşti fruntea c-un smoc de iarbă/ înrourată. Între-atâtea tentaţii să te bucure/ doar noua înfăţişare a Mântuitorului.” Pentru că, în cele din urmă – aşa cum afirmă poetul în Serile la Brădiceni – construcţia oricărui poem se bizuie „pe moarte şi pe viaţă.” Iar Ion Popescu-Brădiceni rămâne, prin excelenţă, un poet al vieţii şi dragostei, al creaţiei şi al morţii. Al frumuseţii imaginaţiei, într-un cuvânt.
M.P.