1. Zilele acestea, scriitorul Lazăr Popescu a susţinut, la sala „Mihai Eminescu” a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell” Gorj, sub patronajul Filialei Craiova a U.S.R., obişnuita lectură publică anuală.
Gestul în sine a fost plin de cele mai bune intenţii. Gustul amar mi l-a dat neparticiparea, la acţiunea eminamente culturală, a aşa-zişilor „columnişti” ai lui Marius Iorga, arătându-şi încă o dată pe faţă invidia şi, vai, impostura.
Lazăr Popescu este, poate, cel mai rotund, complex şi original scriitor al Gorjului contemporan, făcând fireşte parte din garda de întemeietori ai autenticului „columnism”. Are aerul unui solitar, dar cine-l are tovarăş de cale ştie să-i cucerească sufletul şi cugetul. Şi mai are „corolarul” propriu de exigenţe, din pricina căruia prietenii îi sunt puţini (însă aleşi, intelectuali şi creatori remarcabili, în frunte cu Ion Trancău – n.m.,I.P.B.).
2. Întâi şi întâi, Lazăr Popescu a citit din noul său volum de poeme intitulat oximoronic şi terţinclusiv „Liniştea neliniştii”, derulat pe coordonatele celor trei teme predilecte în ultima vreme: iubirea, moartea, critica socio-politică.
Ce vreţi?! Îşi refondează iubirea/ erotikonul/ pe alte baze ale căutărilor sale:
– intertextualitatea atât la nivel de filosofie hindusă (budismul mahayana), cât şi prin prelucrarea unor texte de muzică populară/ reciclarea tipic postmodernistă a unor texte de muzică populară din Oltenia;
– apoi metamodernismul al cărui promotor, cel puţin în România, s-a autoproclamat, ca replică, înţeleaptă, la al meu transmodernism autohtonizat, întocmai procedând şi Lazăr Popescu cu „paradigma” sa.
Ce vreţi?! Îşi reconotează toposul morţii marcat de evidente accente tragice, cauzate de decesul ambilor părinţi: învăţătorii Ion şi Melania din Corobăii Drăgoteştilor:
– despre tatăl său, îmi povesteşte mereu că i-a vegheat nopţile de învăţătură şi de romantică reveria motivantă;
– despre mama sa – pe care am cunoscut-o personal cu prilejul unei tabere de cercetare, etnofolclorică – aspectul că avusese o temeinică atitudine şi formaţie pedagogică, tutelându-i astfel şlefuirea firii.
Prozele din „Povestiri din Dealul cu Ulmi” s-ar impune prin voinţa de originalitate şi diferenţă reinstituită (in)augural.
Ar izbuti, programatic, să completeze trilogia românescă „Eşecul cartofilor cruzi” (I. Falsul paradis, II. Cravata roşie, III. Renumele trandafirului), reconfigurând încă un hinterland rural, un Macondo, o Yoknapatawpha într-un spaţiotimp narativ redescoperit kairotic, dar şi ironic.
Romanul „Cenuşă şi Eter” – din care a publicat fragmente în „Caietele Columna” şi „Confesiuni” – se vrea o (meta)cercetare aproape iniţiatică a unui manuscris de alt roman, aflat în posesia unui personaj cu serioase probleme de sănătate psihică, într-un „internat” de „glumeţi” de la Turceni, pe nume Remus Goană, preot de profesie. Cei doi protagonişti, Lucian Ionescu şi Vlăduţ Ştefănescu îl vor regăsi pe Remus Goană însănătoşit între timp, care le va înmâna romanul căutat (recherche/ quête/ cavalerescă).
Cuprinde patru părţi: I. Întoarcerea în Valea Frasenului; II. Secretul lui Anton Necşulescu; III. Dovlecii nu s-au copt; IV. Ultimii români.
