Cultura

Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu Cel Preaînalt, minunat este întru sfinţii Lui

 | 13 iunie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

În fiecare zi trăitoare pe acest pământ, ne închinăm unui sfânt anume, iar cum lumea nu-i cunoaşte pe toţi sfinţii, Biserica, în slujirea ei ziditoare, a rânduit o zi a tuturor sfinţilor, când se prăznuiesc sfinţii cunoscuţi şi cei necunoscuţi, o asemenea zi fiind cea dintâi Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, tocmai ca o dovadă certă că în Biserica Lui Hristos, izvorul sfinţeniei este pururea curgător. În pustia nedesluşită a prihăniei omeneşti, constatăm că «apa cea» vie, izvorul bunătăţilor, se prelungeşte până dincolo de cugerea ineluctabilă a veacurilor, ca un dar al Preaslăvirii Duhului Sfânt. Atunci, de bună seamă, sfinţii au măsurat cu smerenie învăţăturile sfinte, mulţi s-au lepădat de sine, mulţi şi-au luat crucea şi au urmat Lui Hristos, iar dacă au mărturisit pe Domnul Iisus Hristos înaintea oamenilor, de bună seamă că mărturisiţi sunt şi ei de către Acelaşi Iisus Hristos înaintea Tatălui Cresc, Dumnezeu Cel Preaînalt şi Cel minunat între sfinţii Lui.

Semnatura eletronica CertDigital

“Fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”
S-a făcut, aşadar, la Sfânta Liturghie, în prima Duminică după Rusalii, o pomenire a tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi, mai ales, a celor care au rămas necunoscuţi, al căror nume şi ale căror urme s-au pierdut în timp, dar sunt îndeaproape cunoscuţi de Bunul Dumnezeu. Este vorba despre pomenirea acelor oameni care, prin credinţa lor neclintită, prin harul mântuitor şi prin lucrarea faptelor de iubire într-un mod dezinteresat, s-au făcut bineplăcuţi Lui Dumnezeu, iar acum, duc o viaţă fericită în Rai sau în Biserica ziditoare. Originea acestei sărbători binecuvântate este în Răsărit, probabil înainte de secolul al IV-lea, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur face referire la această sărbătoare într-una din omiliile sale. O astfel de sărbătoare a cunoscut o dezvoltare mai mare abia în secolul al IX-lea, în vremea împăratului Leon al VI-lea cel Înţelept, cel care a ridicat la Constantinopol o biserică, în cinstea împărătesei Teofana, mutată la Domnul, despre care, credea el, s-a făcut bineplăcută Lui Dumnezeu, prin viaţa trăită în sfinţenie. Dar, Patriarhul n-a acceptat aprecierea împăratului, întrucât Teofana trăise «sub ispita înfumurării şi a desfătării împărăteşti», iar, ca urmare a acestei opoziţii, împăratul a închinat biserica ridicată de el pentru cinstirea tuturor sfinţilor, spunând: «Dacă Teofana este înaintea Lui Dumnezeu o sfântă, atunci să fie şi ea socotită şi cinstită cu toţi sfinţii». În acest fel, vom înţelege că Întruparea Fiului Lui Dumnezeu, jertfa şi Învierea Sa, dau posibilitatea omului răscumpărat din păcat şi moarte să realizeze asemănarea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică de comuniune în iubire cu El. De aceea, Dumnezeu ne adresează chemarea: “Fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levitic 19, 2), sau “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc, desăvârşit este” (Matei 5, 48), iar aceasta este condiţia cu care omul poate realiza asemănarea cu Dumnezeu şi mântuirea făpturii umane. Totdeauna, sfinţii stau faţă-n faţă cu Hristos Mirele ceresc pe care L-au iubit şi mărturisit, prin cuvânt şi faptă, de aceea, pe sfinţi îi cinstim şi prin rugăciunile aduse lor, pentru că ei, la rândul lor, au posibilitatea de a mijloci prin rugăciunile aduse Milostivului Dumnezeu.

“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”
Biserica noastră drept-măritoare a numit această zi cu numele de Duminica Tuturor Sfinţilor, pentru a ne învăţa că există o legătură profundă între ultima Duminică, a Cincizecimii, şi această Duminică, deoarece scopul principal al Pogorârii Duhului Sfânt a fost acela de a face Împărăţia Lui Dumnezeu, care este pe pământ Sfânta Biserică, tot mai vizibilă şi mai ajutătoare pentru ca omul să ajungă la sfinţenie. Se poate înţelege că, a fi sfânt, nu e o stare atipică, rezervată pentru câţiva aleşi, ci, sfinţenia este o înflorire normală a vieţii creştinului în viaţa Sfintei Treimi. Fiecare creştin adevărat şi dedicat este chemat prin Duh ca să devină sfânt. De fapt, în Biserica primară, termenii de «sfânt» şi de «creştin» erau similari, având în vedere că primii creştini au făcut tot ceea ce au putut pentru a răspunde chemării lui Hristos: “Fiţi, dar, voi, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este” (Matei, 5:48), iar Sfântul Apostol Pavel ne reaminteşte că Voia Lui Dumnezeu este sfinţirea noastră (I Tes., 4:3), şi că El ne-a ales «dintru început spre mântuire, întru sfinţirea duhului şi întru credinţa adevărului» (II Tes., 2:13). Desigur, prin marea trecere a pragului dintre viaţa pământească şi veşnicie, dacă vom fi rânduiţi în ceata drepţilor, sufletele noastre, însoţite de sfinţii îngeri, se vor bucura de marea întâlnire în ceruri cu Dumnezeul Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu Sfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi strămoşii noştri, cu toţi cei dragi care s-au săvârşit mai înainte de noi. Aceasta este, credem, cea mai mare fericire a Raiului: să te întâlneşti şi să comunici, faţă către faţă, cu vieţuitorii cerului, cunoscuţi sau necunoscuţi înainte. Căci, aşa cum ne învaţă Scriptura şi Părinţii Bisericii, după moartea noastră cu trupul, noi nu încetăm să fim persoane care văd, aud, vorbesc. Cum va fi dincolo vorbirea, auzul, vederea, este un lucru de taină, a cărui cunoaştere ne va fi dată doar după plecarea de aici. Căci, zice Sfântul Apostol Pavel: «Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin» (I Cor. 13, 12). Pericopa Evanghelică a primei Duminici după Rusalii ne arată într-un mod foarte clar condiţiile sfinţeniei, ca primă condiţie fiind aceasta: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei, 10:32). Există, prin urmare, un singur Hristos adevărat, Cel predicat de Biserica Ortodoxă de aproape două mii de ani. Aşadar, sfinţii ne sunt pilde de vieţuire, de aceea, noi trebuie să-i cunoaştem şi să-i urmăm, urmându-le viaţa şi credinţa neclintită în Dumnezeu. Aşadar, pentru ca un adevărat ucenic al Lui Hristos să-şi poarte crucea până la sfârşit, el trebuie să fie gata, dacă va fi absolut necesar, să-şi sacrifice chiar şi relaţiile de familie. Crezând, astfel, în această mare întâlnire cu «familia» sfinţilor, nădăjduim să-i vedem, în lumina Preasfintei Treimi, împreună cu Maica Domnului, pe toţi sfinţii rânduiţi de Biserică în calendarele noastre şi pe care noi îi pomenim cu toată cuviinţa: îngeri, prooroci, apostoli, mucenici, cuvioşi, ierarhi ş.a., adeverindu-se în faţa ochilor noştri spusele psalmistului: «Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!»(Psalm 67, aln.36).

“Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”
Prin urmare, cinstindu-i în această Duminică pe toţi sfinţii, care acum şi în veci se bucură de vederea feţei Lui Dumnezeu, ne arătăm şi noi dorinţa de a fi împreună-moştenitori cu ei în Rai, locul de negrăită bucurie. De aceea, considerăm că este esenţial, pentru cei care sunt sub autoritatea Lui Hristos Cel adevărat, să-L facă cunoscut către cei dragi ai lor, dacă vor să fie demni de Hristos! E adevărat, pare extrem de dificil să faci aşa ceva în lumea de astăzi, fără Dumnezeu, o lume aflată într-o stare de confuzie totală, o lume care este împotriva Lui Dumnezeu, iar, ceea ce este cel mai grav, uneori pornită vădit împotriva Credinţei Creştine! Este şi motivul pentru care Mântuitorul Hristos a subliniat că sfinţenia este egală cu purtarea crucii: “Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei, 10:38). Acesta este adevărul care nu poate fi negat, al Evangheliei! Vorbind despre adevăr, Hristos a spus: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan, 8:32). Întrebarea este: de ce este adevărul, adeseori, echivalat cu durerea? Un teolog consacrat a spus: «Adevărul care îi face pe oameni liberi este în cea mai mare parte adevărul pe care oamenii nu vor să-l audă!». Iar, după cum a spus acelaşi teolog: «Veacul în care trăim este unul foarte dificil. Lumina adevărului este prea adeseori întunecată de umbra înşelăciunii!». Atunci, de ce atât de mulţi dintre noi ezită să-L mărturisească pe Hristos, Care este singura Cale către Tatăl? De ce ezită să-L împărtăşească celor care sunt tot mai însetaţi şi mai flămânzi de El cu fiecare respiraţie pe care-o trag în piept? De ce? Acestea fiind spuse, în încheiere, ne vom strădui să trăim în conştiinţa că, atunci când vom părăsi acest pământ, ne vom întâlni la judecată nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu sfinţii Săi, căci El va ţine seama de mărturiile lor, atunci când va «cântări» faptele noastre, iar în acest sens, chiar Sfântul Apostol Pavel o spune lămurit: «Nu ştiţi oare că sfinţii vor judeca lumea?»(Cor.6,2). Iar, dacă în viaţa aceasta fiind, i-am cinstit şi le-am imitat virtuţile, ne vom învrednici să fim şi noi în ceata lor, fericiţi să-i cunoaştem pe fiecare în parte, să vorbim cu ei, să ne minunăm de vederea chipului lor de cerească frumuseţe!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL