Fericitul Augustin: “Săracilor, ce vă lipseşte, dacă-l aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi, dacă vă lipseşte Dumnezeu?”
În Duminica a 22-a după Rusalii se citește la Sfânta Liturghie despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, (Ap. Galateni 6, 11-18; Sf. Ev. Luca, 16, 19-31), o pildă minunată cu multe subînţelesuri, pentru a desluşi faptul că şi bogatul şi săracul Lazăr au ajuns, fiecare, în locul meritat, iar în cele ce urmează, vom încerca să vedem cât mai adânc, din ce motive unul a dobândit Raiul şi celălalt a primit pedeapsa Iadului, iar dacă Lazăr a dobândit Raiul, înseamnă că a avut nişte merite de care evanghelistul nu pomeneşte, dar care pot fi uşor de bănuit la o privire mai atentă, deoarece, faptul că Lazăr era sărac, nu trebuie socotit ca un merit, căci mai înainte s-a zis că «bogăţia în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o virtute», deoarece în toate vremurile au existat săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul veacurilor, iar unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi, ceea ce ne îndreptăţeşte să recunoaştem că este foarte posibil ca un om, deşi sărac lipit pământului, datorită patimilor, să piardă Raiul, iar, dimpotrivă, poţi fii bogat, dar virtuos totodată, şi să ai parte de sânul lui Avraam.
«Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube şi ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului»
Evanghelia Duminicii a 22-a după Rusalii ne vorbeşte despre un om bogat care n-a făcut pe pământ nici o faptă bună şi s-a lăsat prins în mreaja bunătăţilor materiale şi a grijilor lumeşti, dar, într-o zi, pe neaşteptate, acesta a murit şi a fost osândit la iad, unde focul îl ardea şi setea îl mistuia cumplit pentru că n-a avut grijă de sufletul său. Fiind în flăcările iadului, îşi aminteşte de fraţii săi de pe pământ, simte dezamăgire, are regrete, suferă chinuri, vrea o schimbare a sorţii sale şi de aici rezultă limpede că sufletul său este viu, este nemuritor, fapt care ne determină să fim cu luare aminte la mântuirea sufletului nostru, care-i mai preţios decât lumea toată (cf. Mt. 16, 26). Strămoşii noştri daci, de asemenea, credeau în nemurirea sufletului, pentru că Împăratul Traian, după ultimul război cu dacii, a spus: «I-am învins chiar şi pe geţi, cei mai puternici dintre toate neamurile care au existat vreodată, nu numai din cauza lor, ci şi din aceea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă convingerea că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa şi de aceea merg mai veseli la moarte decât în orice altă călătorie», tocmai pentru ca noi, urmaşii acestora, să înţelegem că avem un suflet nemuritor, chiar dacă omul a descoperit continente, a descoperit elemente, a descoperit legi, dar nu s-a descoperit pe sine. Din această cauză, unii tăgăduiesc existenţa sufletului nemuritor. De aici, învăţăm că încredinţarea de nemurirea sufletului este cea mai mare mângâiere pentru omul muritor şi cel mai mare sprijin în lupta vieţii.
«Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat…»
Dacă această viaţă pământească, trecătoare, plină de griji şi nevoi, ne pare atât de frumoasă şi ne este atât de dragă, ce fericire trebuie să fie în viaţa cea netrecătoare, în care nu mai este nici durere, nici frica morţii? Dintotdeauna au existat şi săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul veacurilor. Unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi. Desigur, putem fi săraci lipiţi pământului şi datorită patimilor, să pierdem Raiul. Dimpotrivă, putem fi bogaţi, dar virtuoşi totodată şi să avem parte de Rai. În Evanghelia aceasta, dacă Lazăr a fost primit în Rai, nu înseamnă că Dumnezeu a hotărât aşa din pricina sărăciei, ci, pentru că el avea alte virtuţi, între care bănuim cel puţin două: deşi era sărac şi bolnav, nu cerşea, nici nu cârtea. Cunoştea, credem, un cuvânt al Scripturii Vechi care spune: «Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!» (Sirah, 40, 31), pentru că ni se pare astăzi dezolantă şi reprobabilă imaginea cerşetorilor de toate felurile! Şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci, la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. N-ar fi rău, dacă s-ar putea lua nişte măsuri împotriva acestora! Ne amintim de un cuvânt tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: «Dacă aş fi scris cele zece porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!», ca un ecou înalt al faptului că acest Lazăr era milos şi tolerant: avea milă de animale, le iubea şi nu le alunga, chiar dacă prin lingerea rănilor durerile deveneau şi mai grele. Mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului, face această remarcă, în comentariul la Noul Testament: «Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar devenise el însuşi hrană pentru câini», iar din aceste spuse, putem deduce că Lazăr era smerit, de aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: «Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este împărăţia cerurilor!». Iar, pentru a ne fi mai uşor să intrăm în subiectul Pericopei, trebuie, totuşi, să reamintim măcar partea de început a pildei: «Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube şi ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, îi lingeau bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui… », cu această expresie minunată: «sânul lui Avraam!», o sintagmă care exprimă în mod plastic cuvântul «Rai», locul de lumină al vieţii de dincolo, o destinaţie de vis şi o trimitere ce ne învaţă că pe lângă asemănări, între noi, oamenii, există şi multe şi felurite deosebiri, mai ales că deosebirile acestea se leagă, unele, de însuşirile noastre fireşti, altele de îndeletniciri şi în sfârşit, altele de mijloacele noastre de trai. Totuşi, oricât de mari ar fi deosebirile dintre oameni, ele nu merg niciodată până acolo încât să înăbuşe în ei nevoia de a trăi împreună, de a se ajuta, de a se iubi.
«Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!»
Oamenii, oricare le-ar fi însuşirile, rangurile, situaţia materială, sunt creaţi să trăiască laolaltă, organizaţi în diferite comunităţi tradiţionale, în grupuri şi împreunăt răiri! Constatăm cu uimire că trăirea în societate, însă, aduce cu sine şi anumite obligaţii. Care este cea mai de seamă obligaţie pe care cei avuţi, înstăriţi o au faţă de cei aflaţi în lipsuri? Răspunsul la această întrebare ni-l dă în chipul cel mai lămurit, Evanghelia Duminicii acesteia, (Luca 16, 19-31) despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, în care Hristos Domnul ne descoperă destinul veşnic al omului. Prin această pildă, Iisus, Învăţătorul nostru suprem, trimite spre noi o rază de lumină, în legătură cu ceea ce va fi dincolo de această viaţă trecătoare şi amăgitoare. Aşadar, e vorba, pe de o parte, despre un bogat oarecare – nu i se dă numele – care trăia îmbrăcându-se în porfiră şi vizon şi care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, despre un sărac cu numele Lazăr şi care stătea şi suferea la poarta bogatului. Bogatul din Sfânta Evanghelie era deprins cu obiceiuri ciudate, ca toţi bogaţii, egoist, lipsit de inimă şi de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile pământeşti, indiferent la orice durere, privea cu nepăsare, fără să-l vadă, pe săracul care stătea la poarta lui şi de care, spune evanghelistul şi câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor. Acest bogat din Evanghelie reprezintă omul care-şi foloseşte rău posibilităţile, care face din bogăţie un mijloc de plăcere, de distracţie şi de decădere religios-morală, când, în schimb, Lazăr zace bolnav şi plin de bube, cu toate că în trupul lui bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea faţă de Dumnezeu, ceea ce îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare să nu cârtească împotriva celor rânduite oamenilor de Dumnezeu. Avem, în felul acesta, ilustrarea cea mai vie a mizeriei, pilda cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă. Dacă parabola s-ar opri aici, am putea socoti viaţa o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se opreşte aici. El arată că după această viaţă vine o altă viaţă, vine judecata: atunci se înţelege planul lui Dumnezeu. Tocmai în această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa lui Dumnezeu. Dacă în modul lor de viaţă şi al trăirilor pe pământ este o mare deosebire, să recunoaştem că în moartea lor deosebirea este şi mai mare. Pentru noi, creştinii, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare. Ar trebui, poate, să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine şi să medităm asupra conţinutului ei, deoarece sufletul omului fără credinţă, fără iubire, milă, dreptate, rupt de oameni şi de Biserică este mort. Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt, e ca o fiinţă necuvântătoare, care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale!
Profesor, Vasile GOGONEA
PS În Duminica a 22-a după Rusalii, 5 noiembrie 2017, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie şi va săvârşi slujba de resfinţire a Bisericii cu hramurile: «Sf. Mare Mucenic Dimitrie» şi «Sf.Mare Mucenic Gheorghe» din Parohia Căpreni, Protopopiatul Târgu-Cărbuneşti, unde, sub îndrumarea Preacucernicului Părinte Paroh, Dan Dulămiţă şi cu sprijinul Primăriei Căpreni, biserica a fost înzestrată cu o clopotniţă nouă, a fost renovată în exterior şi s-a refăcut pictura, a fost instalată o centrală termică, s-au pus termopane şi s-au adus multe îmbunătăţiri pentru înfrumuseţarea sfântului lăcaş.
