În Duminica a 13-a după Rusalii, vom avea Pilda lucrătorilor celor răi (Sf. Ev. Matei 21, 33-44), în care Sfânta Evanghelie ne vorbeşte despre stăpânul unei vii îndeajuns de roditoare, cel care îşi trimite slujitorii să ceară lucrătorilor săi, partea de recoltă ce i se cuvenea, însă, aceştia i-au prigonit şi i-au ucis pe trimişii stăpânului şi chiar pe fiul lui, ca în cele din urmă, stăpânul supărându-se, a dat via sa altor lucrători, care să-i aducă roadele la vremea cuvenită şi dinainte potrivită cu învoiala. Din cuvântul de învăţătură al acestei parabole, vom înţelege că Mântuitorul Iisus Hristos îi cheamă pe creştini să-şi dea roadele credinţei la timp bineplăcut Lui Dumnezeu, adică, în această viaţă pământească, slujind pe Stăpânul Atotputernic, deoarece noi, creştinii, suntem lucrătorii care am preluat via de la vechiul Israel, acela care i-a ucis pe Prooroci şi L-a răstignit pe Fiul Lui Dumnezeu, mai ales că această vie este Biserica
«Noul Israel» sau Împărăţia harului mântuitor, iar Stăpânul nostru Hristos a plecat la cer, de unde va reveni să ceară roadele credinţei noastre, concretizate în fapte creştineşti.
“Un om oarecare stăpân al casei sale, a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor” iar el s-a dus departe”
Parabola Duminicii acesteia a fost împărtăşită după intrarea Domnului în Ierusalim, cu puţin timp înainte de pătimirile, de răstignirea şi de moartea Sa pe Cruce şi are un conţinut profetic, întrucât, la câteva zile după ce a rostit această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, a dovedit că El Însuşi este fiul stăpânului pe care l-au omorât lucrătorii din vie, adică arhiereii, fariseii şi cărturarii. Vedem că fariseii au înţeles, ca şi saducheii, încotro «bătea» pilda lucrătorilor celor răi, pentru că nu era greu de tălmăcit o parabolă atât de transparentă şi direcţionată spre cei care pizmuiau şi căutau fărădelegea. Cei cărora le fusese încredinţată via (adică le-a fost rezervată revelaţia şi cu strămoşii cărora a fost încheiat legământul) s-au arătat nevrednici de încrederea ce li se dovedise şi de misiunea pe care o primiseră, deci, erau demni de înlocuirea lor cu alţii, în stare a da la timpul sorocit roadele cele bune! Fuseseră ucişi proorocii, avea să fie răstignit Fiul Lui Dumnezeu, iar via se cuvenea să fie luată de la cei răi şi dată spre îngrijire şi lucrare altora, mai de nădejde. Oricum, Pilda aceasta ne arată că Dumnezeu a făcut din poporul evreu un popor ales ca să lucreze în via Domnului, deci, l-a ales dintre celelalte popoare şi i-a dat Legea lui Moise cu multe principii sau reguli religioase, morale şi cultice, pentru a-l ajuta să-şi păstreze identitatea sa, deoarece avea de împlinit o misiune sfântă, providenţială.
În Parabolă abundă metaforele semnificative, deoarece teascul din vie este viaţa spirituală a poporului ales, iar turnul de pază este simbolul templului din Ierusalim în care Dumnezeu era prezent în modul cel mai intens, pentru că preînchipuia pe Însuşi Mesia – Hristos, iar trimişii stăpânului viei sunt proorocii sau profeţii, pe care, adesea, conducătorii evreilor i-au bătut sau i-au ucis. Prin aceasta, vedem că umanitatea cea păcătoasă, chiar dacă este chemată la o lucrare sfântă, devine adesea nerecunoscătoare, răzvrătită şi îndărătnică în a împlini Voia Lui Dumnezeu. Mai vedem, din această parabolă, că ni se cere a fi nu numai simpli semnatari-parteneri ai unui legământ, dar, mai suntem chemaţi şi la asumarea totală a rolului misterios şi imens pe care este chemat omul a-l îndeplini pe acest pământ şi, probabil, dincolo de limitele lui, pe întinsul spaţiilor şi timpurilor galactice pe care numai Dumnezeu le cunoaşte. Vom înţelege, că nu putem sta pasivi ori nepăsători, cu atât mai puţin, a ne împotrivi prin fărădelegi, a ne mânji şi a ne compromite prin fapte josnice şi slute, a ne depărta de Atotţiitorul prin calcule meschine, prin aplecarea şi înclinaţia spre chivernisire şi alte soiuri de jalnice mârşăvii! Comportamentul lucrătorilor răi din vie este comportamentul oamenilor răi, care, după ce au fost chemaţi în via Domnului sau în lucrarea lui Dumnezeu, uită repede de stăpân şi se fac stăpâni ei înşişi, considerând via ca fiind o proprietate a lor. De aceea, Mântuitorul le spune: “Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei! (Mt. 21, 43).
“Iar El s-a dus departe”
Desigur, ca să înţelegem pe deplin mesajul acestei parabole, să facem transpunerea în cultura şi mentalitatea vremii, mai ales că scopul primar al parabolelor Domnului Hristos a fost acela de a face cât mai accesibil mesajul Împărăţiei Lui Dumnezeu. Dar, cu toate acestea, parabola a devenit şi o teribilă armă împotriva opozanţilor, iar Parabola Duminicii a 13-a după Rusalii, Mântuitorul Iisus Hristos o foloseşte ca pe o “sabie” cu două tăişuri, împotriva celor care-L contestau fără încetare şi-L tachinau maliţios. Vedem că Domnul Iisus Hristos identifică via din Parabola Sa cu Împărăţia Lui Dumnezeu, iar lucrătorii viei sunt cei chemaţi de Dumnezeu să pregătească intrarea oamenilor în Împărăţia Lui. În felul acesta, «via» simbolizează lucrarea sfântă de mântuire a oamenilor. Mai sesizăm un lucru foarte important, acela că Stăpânul nu a rămas lângă lucrători să-i supravegheze îndeaproape în ceea ce fac, ci îi supraveghea din depărtare, ca şi când nu i-ar mai vedea, dar, prin acest lucru, Sfânta Evanghelie ne arată, cât de mult respectă Dumnezeu libertatea noastră de acţiune, pentru că el ne dăruieşte libertate deplină, ca noi, cei deprinşi cu «drepturile omului» atât de des invocate, în mod liber să împlinim voia Lui, să alegem între a fi credincioşi şi recunoscători sau a fi necredincioşi şi nerecunoscători, să alegem între a fi lucrători cinstiţi şi buni sau lucrători vicleni şi răi. Aceasta este semnificaţia cuvintelor: «Iar el s-a dus departe» (Mt. 21, 33), dar, această libertate pe care stăpânul viei o acordă lucrătorilor săi, nu este o indiferenţă din partea Stăpânului sau o neglijenţă sau nepăsare în privinţa modului cum este lucrată via şi în privinţa timpului când ea trebuie să aducă roade. De aceea, stăpânul viei trimite, periodic, oameni ai săi ca să vadă cum lucrează lucrătorii şi dacă via este roditoare sau neroditoare. Plecarea departe mai are şi înţelesul de îndelungă răbdare a Lui Dumnezeu, Cel Care nu pedepseşte pe om imediat după ce a săvârşit păcatul, ci, prin diferite mijloace, voieşte să-l întoarcă din calea păcatului, pe calea împlinirii poruncilor Sale. Evanghelia ne spune că toţi cei trimişi de Dumnezeu ca să verifice activitatea lucrătorilor din vie au fost bătuţi sau chiar omorâţi, deci, toţi trimişii Săi au avut aceeaşi soartă crudă, toţi au îndurat acelaşi tratament ostil, umilitor şi ucigaş din partea lucrătorilor viei. În cele din urmă, stăpânul viei a trimis pe însuşi fiul său, ca să vadă cum se comportă şi cum lucrează lucrătorii din vie, dar, aceşti lucrători vicleni şi răi au zis: “Acesta este fiul, adică moştenitorul. Veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis” (Mt. 21, 38-39). Evident, nu se putea ca ucigaşii proorocilor şi ai Fiului Lui Dumnezeu, ca făcătorii de rele şi zămislitorii de roade amare să mai continue a deţine monopolul făgăduinţei, deoarece făgăduinţa aceasta, de la pronia divină, urma să treacă asupra tuturor neamurilor, pe linia planului divin de mântuire cosmică şi de lărgire neîncetată a cunoaşterii adevărului.
“Împărăţia Lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei”
De aceea, Parabola lucrătorilor celor răi ne vorbeşte în cuvinte lesne de înţeles despre părăsirea de către iudei a Vechiului Testament, pe care îl înlocuiesc cu Talmudul, un fel de cod de procedură canonică, pentru a avea Revelaţia Noului Testament, cel care este «piatra de temelie» a creştinismului, pentru că spiritul Legământului l-au moştenit, prin şi întru Hristos, ucenicii, urmaşii şi credincioşii Săi, care au înţeles că litera omoară, iar duhul dă viaţă şi înalţă. A credincioşilor creştini este acum via, spre lucrare, rodire şi îmbogăţire, ca ei să se dovedească vrednici de misiunea ce li s-a încredinţat, care presupune, totodată, o mare răspundere.
În Duminica a 13-a după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne cheamă, pe de o parte, să ne bucurăm de darul alegerii sau al chemării noastre la o lucrare sfântă a Lui Dumnezeu pentru oameni, iar pe de altă parte, să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea sfântă şi mântuitoare la care am fost chemaţi cu toţi de către Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu.
Dacă avem în inimile noastre credinţă în Dumnezeul părinţilor noştri, să-L slujim cu credincioşie şi cu sfinţenie! Să lepădăm idolii, să urâm deşertăciunea şi slava deşartă, să lăsăm păcatele deoparte, să ne înfrânăm de la patimile cele urâte, să respectăm cu sfinţenie şi cu iubire Numele Domnului, rostindu-l cu evlavie, prin rugăciuni şi cereri. Să facem ca Numele Domnului să se preamărească prin viaţa noastră de fiecare zi şi prin săvârşirea binelui cotidian! Iar, când toate acestea le împlinim cu sârguinţă, atunci, suntem, într-adevăr, harnici lucrători în via Domnului şi astfel, ne învrednicim de răsplată şi slavă cerească!
Profesor,Vasile GOGONEA
