Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este însăși Calea spre Lumina deslușirii Adevărului

La Pericopa Evanghelică a Duminicii a 27-a după Rusalii, a Tămăduirii femeii gârbove, simpla deschidere a ochilor minții noastre copleșite de îngrijorări, parcă înlăcrimează și în același timp se pare că mijește a bucurie duhovnicească pentru această minune a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că Dumnezeu este însăși Calea spre Lumina deslușirii Adevărului Vieții!

În Atotputernicia Sa, Dumnezeu este Cel Care pătrunde lăuntric sufletele noastre încercate și ne vindecă, nu numai de bolile trupești, dar și de bolile sufletești ale fățărniciei și ale trufiei, de multe ori convertite în «florile răului» și în toate cele răsărite în livada care ne cheamă și ne încearcă prin ademenirile diavolului din realitatatea în care trăim!

Icoana vie a minunatei iubiri de oameni a Lui Hristos
În Postul Nașterii Domnului, avem această minune a vindecării unei femei gârbove de duhul neputinței, pentru că Evanghelia Duminicii acesteia ne prezintă icoana vie a minunatei iubiri de oameni a Lui Hristos, pe de o parte, iar pe de altă parte, neverosimila iubire de sine a fariseilor, dimpreună cu pizma şi cu furia lor pentru ceea ce făcea Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Deci, iată, ni se prezintă o femeie care avea de optsprezece ani duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Se știe că ziua sâmbetei este zi de rugăciune publică la iudei, aşa cum e pentru creştini Duminica, dar, cu toate că Mântuitorul Iisus mergea adesea în pustiu şi se ruga în singurătate, petrecând acolo nopţi întregi în rugăciune, nu ocolea nici rugăciunea din sinagogă împreună cu oamenii din templu. Prin urmare, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă, spune Evanghelistul, fiindcă obişnuia să meargă la casa de rugăciune şi nu nesocotea rugăciunea împreună cu poporul, pe care o făcea nu pentru sine, ci pentru învăţătura noastră și pentru binele nostru, ceea ce înseamnă că Mântuitorul nu mergea la sinagogă doar pentru rugăciune, ci şi pentru învăţătură. Poate că pe mulţi îi auzim astăzi spunând cu trufie: “Eu mă rog acasă, n-am de ce să merg la biserică!”, dar în acest fel grăiește nesocotitul şi trufaşul, iar pilda Mântuitorului Iisus Hristos ne învaţă că trebuie să facem şi una şi alta, să ne rugăm în sinea noastră, dar să ne rugăm şi în biserică, împreună cu fraţii noştri. În marea sa deschidere spre înțelepciune, Mântuitorul, adesea tâlcuia în sinagogă Scripturile, rostind multe dumnezeieşti cuvinte nescrise în Evanghelii. Şi toţi cei prezenți se minunau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui (Luca 4, 22). Din aceste cuvinte de viaţă dătătoare, multe nu au ajuns până la noi, dar au ajuns atâtea pilde pline de substanță, care să ne dea înţelepciune şi mântuire. Așadar, Domnul mergea la sinagogă şi pentru a prinde clipa cea mai prielnică dumnezeieştii Sale lucrări, care să stea mărturie dumnezeirii Sale şi mântuirii aduse de El, iar o asemenea puternică lucrare a săvârşit-o şi în împrejurarea descrisă în Evanghelia aceasta, când în sinagogă a intrat o femeie infirmă, crunt încovoiată de duhul cel rău, de nu putea să se ridice în sus nicidecum, şi se afla în starea aceasta nu de o săptămână sau de o lună sau de un an, ci de optsprezece ani, ceea ce înseamnă că mereu cu capul plecat la genunchi, această sărmană făptură nu vedea nici cerul înstelat de deasupra ei, nici chipurile oamenilor din jur!

“Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”
Așadar, Femeia era posedată de demon, de un demon cu o lucrare foarte interesantă din punct de vedere medical, pentru că îi producea slăbiciune, astenie în trup, iar de 18 ani era posedată de acest drac, cel care îi produsese o asemenea slăbiciune fizică, dar şi sufletească, încât nu putea să stea cu totul dreaptă, adică în poziţia firească, ridicată a trupului. Dar, Iubitorul de oameni aflați în suferință, S-a uitat cu milă la nefericita făptură, văzând în ea nu un ciot uscat, ci o fiică a lui Avraam, un suflet zidit de Dumnezeu şi vrednic de mila Lui. Deci, Iisus Hristos, văzând-o cum este aplecată spre adâncuri, a chemat-o şi i-a zis: “Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Domnul a lucrat de la Sine această mare minune, fără să fi fost rugat de femeie sau drept răspuns la credinţa ei. Ca să amuţească, deci, toţi cei care dispreţuiesc dumnezeiasca slavă a minunilor Lui Hristos, socotind-o urmare a “autosugestiei”. Dar, de unde să vorbim de autosugestie la nefericita aceasta bătută de soartă? Ea nici măcar faţa lui Hristos nu putea s-o vadă și nici nu a cerut milă lui Hristos, nici n-a dat vreun semn de credinţă! Chiar, mai mult, ea nici nu se afla lângă Hristos, pentru că nu ea s-a dus la El, ci El a chemat-o la Sine. Deci, femeia era gârbovă, cum spun ediţiile sinodale recente, era singchiptusa, adică îndoită de spate, adusă de spate cum spune textul grecesc, acest participiu verbal fiind unicat în întreg Noul Testament. Păcatul o înconvoiase în acest fel, ca să vadă numai pământul. Deci, era lipită de vederea pământului, ca o expresie a tuturor celor care sunt împătimiţi numai de cele materiale, de ceea ce se vede sub formă de bogăție materială. Dar, ca un păstor atent la oile din turmă, care, văzându-şi oaia prinsă în hăţişuri, aproape moartă şi fără glas, Mântuitorul este primul care se îndreaptă către ea și o strigă: “Femeie!” Nu “Schiloado!”, nici “Monstrule!”, nici “Păcătoaso!”, ci, pur și simplu: “Femeie!” Iar, prin acest cuvânt i-a redat vrednicia pierdută, a dezlegat-o apoi de infirmitatea sa, şi apoi a pus asupra-i preacuratele Lui mâini, ca să desăvârşească darul cerescului Dăruitor către făptura cea din ţărână. Mai întâi o privire milostivă, apoi un cuvânt puternic, şi la urmă o atingere plină de dragoste. Prin aceasta, Mântuitorul i-a dăruit ceea ce-i lipsise vreme de optsprezece ani. Dacă altcineva i-ar fi arătat milă, probabil că mila n-ar fi fost curată, ci amestecată cu teamă şi chiar cu mândrie!

Avem nevoie de vederi care să spună ceea ce văd, cu delicateţea de care  avem  nevoie
Aflăm, așadar, că mai marele sinagogii s-a scandalizat de ceea ce a făcut Mântuitorul (v. 14), pentru că el a văzut minunea, a acceptat-o și poate chiar o cunoștea pe femeie, neavând ce să obiecteze împotriva minunii, copleșitoare prin realitatea ei, dar, cu toate acestea, în fățărnicia lui și oarecum insidios, a argumentat că sâmbăta trebuie păstrată chiar și atunci când vine vorba de vindecări. Atunci, Domnul Hristos folosește un argument covârșitor: dacă ei dezleagă boii sau asinii în zi de sâmbătă și îi duc la adăpat, cum să nu fie dezlegată de neputința ei acestă femeie din neamul lui Avraam? (v. 15-16). Acest argument îi rușinează pe cei care îi stăteau împotrivă și îi bucură pe cei ce vedeau faptele strălucite făcute de Mântuitor, un argument care are efect imediat și de perspectivă, pentru că e gândit dumnezeiește. Se face apel la o activitate cotidiană, general acceptată ca fiind reală. Și în cazul animalelor duse la adăpat și în cazul femeii vindecate, Mântuitorul folosește același verb “a dezlega”, iar în acest fel, cele două planuri sunt puse față în față cât mai concret. Se amintește faptul că acea femeie este fiică a lui Avraam, prin urmare, una de care care se cuvenea să se aibă grijă mai mult decât de niște animale. Deci, Mântuitorul îi răspunde mai marelui sinagogii la persoana a II-a plural, întocmai cum s-a adresat și acesta: “venind deci într-acestea (nn. în cele 6 zile) vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei”. Din acest mod de exprimare, observăm că demnitarul nu a avut curajul să îl înfrunte pe Mântuitorul, să i se adreseze direct, ci a apostrofat mulțimea, în general, pe cei bolnavi, ce căutau vindecare, în special. De aceea, nici Hristos nu îl mustră direct, ci mustrarea trece prin el și se răsfrânge asupra tuturor fățarnicilor prezenți acolo, iar aceasta se dovedește litera minunatei Evanghelii a Duminicii acesteia! Da, oameni buni, avem nevoie de vederi care să spună ceea ce văd, cu delicateţea de care  avem  nevoie când vrem  să spunem lucrurile bucuroase, pline de conținut, dar şi pe cele dureroase, iar prietenul, omul care te ajută cu adevărat, e cel care te încurajează când faci lucruri frumoase şi care te mustră când greșești!

Omul care se deschide iubirii Lui Dumnezeu, nu întâlneşte judecata pripită
Așadar, ochii sufletului nostru deslușesc pe Iisus Mântuitorul, Care o vede pe femeia gârbovă, care este mişcat şi o vindecă. Poate ne place această scenă în care Iisus se închină spre ea pentru a o privi în ochi, ca şi cum i-a oferi afecţiunea Sa, apoi o îndreaptă redând-i condiţia de persoană vindecată. Dar, de cealaltă parte, capul sinagogii este unul care nu ştie să recunoască semnele timpului mântuirii. Interpretarea sa cu privire la lege, ataşamentul său la tradiţia de castă, lipsa înţelegerii pentru iubire şi milostivire faţă de o creatură umană îmbolnăvită, nu îi dau capacitatea de a înţelege semne timpului mântuirii. Legea sâmbetei este în serviciul omului şi Dumnezeu este glorificat de oricine se foloseşte de milostivire faţă de alţi oameni. Așadar, în Pericopa Evanghelică omul obișnuit reprimeşte de la Iisus demnitatea sa şi o considerare justă, fiindcă nu poţi fi considerat mai puţin decât de un bou sau un măgar! Prin aceasta, Iisus înfrânge stăpânirea satanei care se manifestă prin păcat, prin boală şi prin moarte, şi eliberează omul de greutatea oprimantă a legii vetuste, depășite. Sâmbăta devine ziua bucuriei pentru toată lumea.
Dumnezeu e însăși Calea spre deslușirea Luminii Adevărului, iar Creaţia găseşte în opera mântuitoare a Lui Iisus perfecţiunea Sa! Omul care se deschide iubirii Lui Dumnezeu, nu întâlneşte judecata pripită, ci mântuirea şi eliberarea definitivă. Infirmitatea, potrivit mentalităţii omului duhovnicesc, nu este doar o disfuncţionalitate a corpului, ci o invazie a unui spirit rău care închide cursul forţelor naturii umane. Mântuitorul aşează mâinile pe femeia bolnavă și aceasta este o atitudine prin care transmite asupra ei Spiritul care alungă demonii răului! În concluzie, Femeia gârbovă Îl preamărește pe Dumnezeu, pentru că recunoaşte în opera făcută de Isus o manifestare a omniprezenţei şi a bunătăţii Sale și a Iubirii de oameni! Capul sinagogii este indignat şi scandalizat pentru ceea ce s-a întâmplat într-un loc sacru, chiar mai mult, tocmai pentru că în acel loc unde trebuia să se celebreze sâmbăta are loc încălcarea poruncii sâmbetei. Dar, entuziasmul mulţimii poate că a produs câteva neplăceri oamenilor sinagogii, mai ales că pentru capul sinagogii miracolul este legat de faptele servile care nu sunt îngăduite în zi de sâmbătă. Vedem că la sfârșitul Pericopei apar în prim plan, pe de-o parte, fățarnicii, deci, opozanții Lui Iisus, iar de cealaltă parte mulţimea! Și în timp ce fățarnicii sunt iritaţi şi umiliţi, deci, ei condamnă, dezaprobă și refuză opera Lui Iisus, de cealaltă parte vedem că mulţimea este entuziasmată şi convinsă, deci, trăiește un moment de bucurie!
Profesor, Vasile GOGONEA