Cultura

Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este iubirea adevărată și milostivă față de aproapele!

28 octombrie 2016, 00:00 | 0 comentarii  |  412 vizualizari
bogatul nemilos

Pentru că ieri, 27 octombrie s-au împlinit 78 de ani de la inaugurarea Coloanei Înfinitului sau a Coloanei sacrificiului infinit (27 octombrie 1938), iar astăzi devine, prin evenimentele care se desfășoară, chiar locul unde încep manifestările închinate eroilor care s-au jertfit în Primul Război Mondial, pronia divină a rânduit ca în Duminica a 22-a după Rusalii să avem la Sfânta Liturghie, Pericopa Evanghelică despre Pilda «Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr» (Luca 16, 19-31), o impresionantă și plină de conținut învățătură despre soarta diferită a doi oameni, dintre care unul era bogat și fără nume, iar altul numit Lazăr, era sărac şi trăia în condiţii mizerabile la poarta bogatului, dar ceea ce putem numi marea taină a deslușirii tâlcului acestei Pilde revelatoare este problema alegerii fundamentale pe care trebuie să o facă fiecare om în viaţă, mai ales atunci când Bunul Dumnezeu înseamnă, pentru toată firea omenească, iubirea adevărată şi milostivă faţă de aproapele, adică renunţarea totală la sine, la propriul eu, pentru a-L sluji pe Hristos prin aproapele nostru!

“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele”
Evanghelia Duminicii acesteia este de o extremă importanţă teologică şi spirituală, căci Domnul ne dă o învăţătură de mare limpezime cu privire la soarta sufletului după moarte, la adevărata natură a Iadului şi la pocăință, mai ales că această pildă este relatată numai de către Sfântul Ev. Luca. În acest sens, ni se aduc în atenția noastră două personaje: un bogat care duce o viaţă de huzur, şi un sărac cerşetor, bolnav, care moare de foame dinaintea uşii bogatului. Bogatului nu-i pasă nicidecum de acest sărac, de care se îngrijesc doar câinii vagabonzi: îi ling bubele. Aceste lucruri au un înţeles duhovnicesc: când omul se poartă ca un animal, prin împietrirea inimii şi egoismul său, se întâmplă ca animalele să se poarte mai bine decât el. Pentru că Bunul Dumnezeu este iubirea adevărată şi milostivă faţă de aproapele, să încercăm un scurt comentariu, pe care să-l legăm de contextul vieţii noastre de azi și dintotdeauna. bogatul-nemilostiv[1]Pentru a ne fi mai uşor să intrăm în conținutul Pericopei, trebuie, totuşi, să reamintim partea de început a pildei: «Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube, şi ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, îi lingeau bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui… ». Reiterăm faptul că bogatul nu are nume, în timp ce săracul are: Lazăr. Bogatul, neasemănându-se cu Dumnezeu, nu poate ajunge la viaţa ipostatică, pe când cel sărac este asemănător Lui Dumnezeu, ipostasului dumnezeiesc. Să amintim că «Lazăr» înseamnă în ebraică: «Dumnezeu ajută», iar dincolo de neajunsurile și frământările acestei lumi, să reținem că omul care îşi recunoaşte sărăcia poate deveni bogat în Dumnezeu! Prin urmare, mesajul Pildei Duminicii acesteia este clar, simplu şi uşor de înţeles: să-i ajutăm şi pe cei săraci din puţinul nostru, iar la o privire atentă apar şi alte înţelesuri subtile, pentru că noi întotdeauna vrem mai mult, vrem să fim mereu fericiţi, vrem să nu suferim niciodată. Noi, oamenii, vrem să ajungem în Împărăţia Cerurilor şi vrem ca numele noastre să fie trecute în cartea vieţii pentru a fi pururea pomenite în ceruri de Dumnezeu. În aceasta parabolă, Mântuitorul Iisus Hristos nu-i dă numele bogatului care se va duce în iad pentru pentru nemilostenia lui, dar îi dă numele săracului Lazar care înseamnă «Dumnezeu este întărirea mea»! Deci, numele săracului Lazăr este vrednic de pomenire, căci şi-a dus viaţa aşa cum a primit-o de la Dumnezeu, fără să cârtească şi fără să fie nemulţumitor, având în inimă nădejdea şi credinţa că va veni o zi când lucrurile se vor schimba, când îi va fi mai bine, mai ales că bubele lui Lazăr sunt semnele păcatelor lui, pentru care îşi ia pedeapsa aici pe pământ.

Semnatura eletronica CertDigital

“Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube”
Se mai menţionează ca după moartea celor doi, doar bogatul a fost îngropat, poate pentru că îngroparea e moartea sufletească, e acoperirea cu toate păcatele la sfârşitul vieţii, iar din această Pildă, ne mai dăm seama că între rai şi iad există o oarecare comunicare, dar nu comuniune! Iar, cum săracul nu are mai nimic de mâncare, nici măcar firimituri, resturi de la mesele bogatului (care sunt aruncate), în mod firesc moare. După puţin timp, însă, bogatul moare şi el, iar diferenţa dintre soarta celor doi este cutremurătoare: Lazăr este purtat de îngeri în sânul lui Avraam, în imagine biblică însemnând «Împărăţia Lui Dumnezeu», Raiul, în timp ce bogatul este îngropat, pus în pământ. Dacă Lazăr a dobândit Raiul, înseamnă că a avut nişte merite de care Evanghelistul nu pomeneşte, dar care pot fi uşor de bănuit. Faptul că era sărac, nu trebuie luat ca un merit, căci bine se spune că bogăţia în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o virtute! În orice vremuri au existat şi săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi până la sfârşitul veacurilor. Unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi. În cazul de față, unul este înălţat, celălalt coborât, iar urmarea povestirii ne arată că este vorba despre sufletele lor, deoarece amândoi au cunoscut moartea fizică, despărţirea sufletului de trup. Sfânta Evanghelie nu vorbește despre «sufletul lui Lazăr», nici despre «sufletul bogatului», căci persoana rămâne legată de sufletul cel viu. Să înțelegem că după moarte, persoana trăieşte în continuare în sufletul său, mai ales că urmarea acestei povestiri este uimitoare, fiindcă are loc o lungă convorbire între bogat şi Avraam, care închide o comoară teologică, o adevărată iniţiere în tainele cele negrăite ale veacului! Așadar, au murit amândoi, iar săracul a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam! Vedem că Domnul se exprimă aici în termenii Vechiului Testament, iar Sfântul Apostol Pavel va spune că, după moarte, vom fi nu numai în sânul lui Avraam, ci, împreună cu Hristos. Bogatul a fost înmormântat şi a ajuns în chinurile iadului, iar Domnul zice că bogatul a primit cele bune în viaţa lui de pe pământ, în vreme ce săracul nu a avut parte decât de rele, de sărăcie şi de suferinţă, obţinând, însă, mângâierea celor bune pentru veşnicie.

“Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele”
Sfânta Evanghelie ne pune faţă în faţă cu adevărul de necontestat al mântuirii sufletului nostru! Considerăm că cel mai important lucru este să avem o viață pământească smerită, să ne concentrăm toată atenţia, toată forţa, toată râvna şi toate eforturile, nu numai asupra vieţii noastre de familie sau profesionale, adică numai asupra valorilor şi bunurilor pământeşti!
Totodată, să ne gândim cu atenție, câţi sărăci din lumea a treia sau din societăţile defavorizate nu trăiesc azi cu acest sentiment al frustrării, al apăsătoarei sărăcii, în adâncul sufletului! Unii sunt oameni buni, umili, care nu sunt resemnaţi, ci, care îşi găsesc în condiţia lor – care celorlalţi li se poate părea mizerabilă – mijlocul de a descoperi în adâncul conştiinţei încredinţarea că există şi alte valori decât fericirea pur pământească, încredinţare ce le dă tăria de a-şi asuma cu curaj şi generozitate o situaţie omenească grea şi adesea chiar tragică, un «destin tragic», cum spunea Albert Camus! Desigur, dacă parabola s-ar opri aici, am putea socoti viaţa o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se opreşte aici, fiindcă El ne arată că după această viaţă vine o alta, vine judecata, iar atunci se înţelege Planul Lui Dumnezeu! În această parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa Lui Dumnezeu, iar dacă în modul lor de viaţă şi al trăirilor pe pământ este o mare deosebire, să cunoaştem că în moartea lor deosebirea este şi mai mare, ca un lucru demn de luat aminte! Se întâmplă că mor amândoi. Sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe pământ, este dus de îngeri în raiul fericit, pentru vecie. Despre bogat se spune numai atât: că a murit şi a fost îngropat, că trupul s-a dus în pământ, iar sufletul în chinuri, în iad! Dar, cuprins de chinuri, cel ce nu avusese milă de semenul său, cere acum îndurare. Cel ce ţinuse ochii lipiţi de cele pământeşti, îi ridică acum. Cel ce nu văzuse pe Lazăr, trecând, de sute de ori, cu nepăsare pe lângă el, îl vede acum. Nu îndrăzneşte să se adreseze direct lui Lazăr, ci, îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită pe Lazăr să îl ajute, deși, în viața pământească, prin contrast, bogatul era satisfăcut de bunurile acestei lumi, de care se bucura din plin, şi considera că totul constă în bunăstarea materială pe care i-o procurau banii. Din păcate, acesta este şi idealul civilizaţiei în care trăim, care îi adulează pe cei bogaţi. Unii, într-un mod sau altul suntem asemenea bogatului din Evanghelie, ispitiţi fiind să ne mulţumim cu viaţa noastră de zi cu zi, cu reuşitele noastre pământeşti, cu bună-starea relativă în care trăim!

“Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”
În concluzie, Pericopa Evanghelică a Duminicii a 22-a după Rusalii ne învață că Hristos Domnul ne descoperă destinul omului, că Iisus, Învăţătorul nostru suprem, trimite spre noi o rază de lumină negrăită pentru ceea ce va fi dincolo. Această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare. Ar trebui, poate, să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine şi să medităm asupra ei. Sufletul omului fără credinţă, fără iubire, milă, dreptate, rupt de oameni şi de Biserică este mort! Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt, este ca o fiinţă necuvântătoare, care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale.
Putem deduce că bogatul din Evanghelie reprezintă omul care-şi foloseşte rău posibilităţile de care dispune, care face din bogăţie un mijloc de plăcere, de distracţie şi de decădere religios-morală, iar Lazăr, în schimb, zace bolnav şi plin de bube, dar în trupul său bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea faţă de Dumnezeu, care îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare să nu cârtească împotriva celor rânduite oamenilor de Însuși Dumnezeu. Iată icoana cea mai vie a mizeriei, iată pilda cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă, oameni buni, când uităm că numai Bunul Dumnezeu înseamnă pentru toată firea omenească, iubirea cea adevărată şi milostivă faţă de aproapele!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

ECO JURNAL