Cultura

Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Semănătorul Care sădeşte sămânţa numită «Cuvânt»

14 octombrie 2016, 00:00 | 0 comentarii  |  409 vizualizari
viata spirituala (3)

În Duminica a 21-a după Rusalii se va citi la Sfânta Liturghie «Pilda semănătorului» (Luca 8, 5-16; Matei 13,1; Marcu 4,1), care a fost spusă la începutul primului an al activităţii publice a Domnului nostru Iisus Hristos, poate una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că e luată din viaţa cea de toate zilele, o parabolă din care oamenii din toate locurile şi din toate vremurile pot să desluşească învăţăturile duhovniceşti de care au nevoie pentru a fi în viaţa pământească acea creaţie desăvârşită care păzeşte poruncile şi care trăieşte potrivit Cuvântului Lui Dumnezeu, pentru a-L sădi în inima noastră!

“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”
Sfinţii Evanghelişti ne spun că în ziua despre care se vorbeşte a ieşit Iisus din casă şi S-a aşezat pe ţărmul mării, unde s-au adunat mulţimi numeroase, aşa încât El a intrat în luntre şi stătea în ea şi toată mulţimea şedea pe ţărm. Şi multe lucruri le-a grăit El în parabole (Matei 13,1-3), printre acestea fiind şi Parabola semănătorului. Mântuitorul Hristos ne prezintă în această parabolă un agricultor care seamănă pe un câmp fără să ne spună că l-a pregătit. Desigur, nu întâmplător, deoarece agricultorul din această parabolă este El, Iisus Hristos, în timp ce câmpul este sufletul nostru, deoarece pregătirea sufletului nostru pentru ca sămânţa să fie primită este sarcina noastră, şi nu a Domnului Hristos, Care nu intervine viata spirituala (1)în cele dinlăuntru ale noastre. Noi singuri trebuie să scoatem pietrele şi buruienile dinlăuntru, aşa încât să putem primi sămânţa, ca să ne asumăm cuvintele Sfintei Evanghelii: «Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările!» (Matei 3, 3). Pentru că Însuşi Dumnezeu este Semănătorul Care sădeşte sămânţa numită «Cuvânt», să reţinem faptul că dintre ascultătorii Cuvântului Lui Dumnezeu, care cuprinde învăţături şi îndemnuri morale în vederea câştigării mântuirii, numai Sfinţilor Apostoli le-a fost dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor, pentru că ei au lăsat tot pentru Hristos, L-au ascultat propovăduind, L-au înţeles şi L-au urmat dăruindu-I viaţa lor. Pentru aceasta, Mântuitorul le-a grăit în pilde, pentru că, oameni fiind, uneori văzând cu ochii trupeşti şi cu cei sufleteşti, nu văd cele ce trebuie să vadă, văd doar ce le convine. Ochi au şi nu văd, deși, pentru vedere sunt, dar nu caută să vadă adevărurile tainice, mântuitoare şi veşnice şi nici semnele minunate care adeveresc dumnezeirea Cuvântului Mântuitorului, Cuvântul îndumnezeit. Şi astăzi, unii sunt care ascultă, le place, acceptă, însă de pus în practică nu pun, amână, uită, nu mai acceptă. Asta înseamnă că de auzit, aud, dar cele pe care le ascultă nu pătrund în inima lor. Din prisosul inimii vorbeşte gura ce grăieşte, iar din inima omului pornesc rodirile cele bune pentru Împărăţia Cerurilor.

Semnatura eletronica CertDigital

“Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit”
Aşadar, în timp ce semănătorul semăna, o sămânţă a căzut pe drum, alta pe piatră, alta între buruieni şi alta în pământ bun. Agricultorul dorea, desigur, ca toate seminţele să cadă pe pământul cel bun. Însă, ele n-au căzut aşa, pentru că nu tot pământul era bun, iar Iisus Hristos, în continuare, a explicat ucenicilor Săi: seminţele care au căzut pe drum sunt cei care au auzit cuvântul lui Dumnezeu, dar la care a venit diavolul şi le-a luat din inimile lor, pentru a nu crede. Hristos nu spune, întâmplător, că seminţele au căzut pe drum, şi nu în apă sau pe lemn, ci, oferă această imagine, ca să prezinte felul omului, care şi-a făcut din inima sa «trecere liberă», deoarece oricine vrea să intre acolo, intră, şi iese cum vrea. Din fericire, intră sămânţa cuvântului dumnezeiesc, dar intră şi diavolul care strică sămânţa. Deci, seminţele care au căzut în pământ pietruit sunt cei care ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar nu au rădăcină. De aceea, cred pentru puţin şi, când vine vremea încercării, şovăiesc sau cârtesc şi se îndepărtează. viata spirituala (2)Aceştia sunt cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu cu uşurătate, cu un entuziasm exterior, iar după ce trece entuziasmul se fac precum frunzele îngălbenite ce cad din pom la prima adiere de vânt şi se pierd în putreziciune. În schimb, seminţele care au căzut între buruieni sunt cei care au ascultat cuvântul, dar sunt copleşiţi de griji, de bogăţie sau de desfătările vieţii, înecându-se în acestea, care în ultimă instanţă nu rodesc. Pentru ca seminţele să prindă în pământ rodul cuvenit, au nevoie de grija noastră, altfel, nu au cum să rodească. La fel se întâmplă şi cu proniatorul Cuvânt al Lui Dumnezeu. Când ne rezumăm doar să Îl auzim, fără să-l transpunem şi în faptă, în trăire, în rugăciune şi studiu, nu poate conduce la nici un rezultat. Suntem vinovaţi înaintea lui Hristos pentru această indiferenţă: că am lăsat să se usuce în noi sămânţa dumnezeiescului Cuvânt pe Care L-a sădit Semănătorul! În sfârşit, să reţinem faptul că sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt cei care au auzit cuvântul şi, cu inimă bună, îl păstrează înăuntru şi rodesc sfinţitor şi cu multă răbdare. Sămânţa aceasta rodeşte nu pentru că a căzut întâmplător pe un pământ bun, ci pentru că este îngrijită cu deosebită răbdare (v. Luca 8,15), ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem cu deplin temei că parabola Duminicii acesteia ne comunică faptul că soarta Cuvântului Lui Dumnezeu semănat în lume, depinde numai de inima în care este semănat. Constatăm, aşadar, că sămânța căzută lângă drum, pe cărarea bătătorită, simbolizează mintea închisă, cea căzută pe piatră, am zice noi, pe pământ fără adâncime, îi reprezintă pe cei care primesc cuvântul cu bucurie, dar nu meditează asupra lui și de aceea cedează când apare o strâmtorare, o încercare mai serioasă, o frustrare, cum spun psihologii. Sămânța căzută între spini îi simbolizează pe cei ale căror vieți sunt atât de pline de ocupaţii casnice sau profesionale încât lucrurile lui Dumnezeu sunt eliminate. Uşor de înţeles şi cu înţelepciune dedus, vedem că sămânța căzută pe pământ bun îi reprezintă pe cei cu inima bună. Cel care aude bine face trei lucruri: ascultă cu atenție; ține în mintea și inima sa ceea ce aude și cugetă asupra cuvântului auzit până ce îi descoperă sensul adevărat și apoi acționează în conformitate cu sensul cuvântului ascultat şi asumat.

«Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu»
Astăzi, ca în fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva, şi chiar dacă e cinstită în chip deosebit în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de binecuvântare și însănătoșire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu, ea este prăznuită şi în multe mănăstiri şi biserici de parohie din Arhiepiscopia Craiovei, inclusiv din Judeţul Gorj. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pretutindeni, viața de după moarte a Sfintei Parascheva arată că sfințenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Bunul Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire și apropiere între toți cei care mărturisesc și viază întru aceeași credință. Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pământ în prima jumătate a veacului al XI-lea, iar prima menţiune în limba română despre viața sfintei o găsim în «Cartea românească de învățătură» a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643, ceea ce denotă cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfintei Parascheva, prin bisericile ctitorite în decursul timpului şi având hramul Cuvioasa Parascheva, nu numai în Moldova, dar și în Transilvania și în Țara Românească. După ce au stat în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata(localitatea în care s-a născut Cuvioasa) vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită evenimentelor politice care au adus multă durere în țările balcanice, cinstitele moaște ale Sfintei Parascheva au fost strămutate în mai multe locuri, fiind tuturor alinare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atotmilostivul Dumnezeu. După 120 de ani, ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pământul românesc. În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, împreună cu membrii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva «pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei (Țara Moldovei, n.n.)», după cum se spune în scrisoarea sinodicească. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, iar mai târziu, generalizarea cultului ei s-a făcut în Catedrala mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români. Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinstesc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, ca o dovadă că viața curată, împletită prin rugăciune și fapte bune, tinerețea care strălucește peste veacuri precum lumina din candelele fecioarelor înțelepte, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugăciune și priveghere, la căutarea bucuriei pe care o aduce în inimi prezența Duhului Sfânt. Simbol al unităţii ortodoxiei, Sfânta Parascheva, prin cuvintele sale: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu», ne aduce nădejdea biruinței asupra patimilor, dezbinărilor și necazurilor din lume, prin iubirea smerită și Atotputernică a Domnului Iisus Hristos, Cel Care iubește și adună pe toți oamenii.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

ECO JURNAL