Pericopa Evanghelică a Dumnicii a 4-a de la Sfintele Paști ne înfățișează întâia minune de după Învierea Domnului, cea a vindecării Slăbănogului din Vitezda, poate ca o ilustrare elocventă a dramei existențiale a omului “slăbănogit” de apăsarea păcatului și de nepăsarea oamenilor, un fel de punte a suspinelor pe care omul păcătos trece cu sfială având o mare neliniște în sufletul năpădit de așteptare, de acea frământare paralitică nemișcătoare, mai ales atunci când cel aflat pe patul suferinței se confruntă cu marea nepăsare a semenilor săi!
“Un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa”
Așadar, în Duminica a 4-a după Sfintele Paşti, însemnată în calendar ca fiind a Slăbănogului din Vitezda, prin citirea din Sfânta Evanghelie la Sfânta Liturghie (Ioan 5, 1-15) a unei minuni care nu poate fi tradusă prin simple cuvinte, vom înțelege că oficierea slujbei este asociată cu cântările corespunzătoare din Penticostar (cartea de slujbă ce cuprinde imnele primelor opt săptămâni după Înviere, până la Duminica Tuturor Sfinţilor, cea dintâi după Pogorârea Sfântului Duh), tocmai pentru a desluși faptul că se face pomenirea vindecării minunate a slăbănogului întâlnit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la scăldătoarea numită pe evreieşte Vitezda, aflată în Ierusalim, lângă Poarta Oilor. Așadar, Evanghelia care se citeşte în această Duminică vorbeşte despre minunea vindecării de către Mântuitorul a slăbănogului de la lacul Vitezda, deoarece în partea de răsărit a Ierusalimului, lângă poarta oilor, se găsea acest lac, în careo mulţime de bolnavi se făceau sănătoşi, căci “un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ţinut” (Ioan 1, 4). Se spune că erau cinci pridvoare, zidite încă de Solomon, locurile de aşteptare de unde bolnavii urmăreau cu multă atenţie tulburarea apei de către înger. Deci, într-unul din aceste pridvoare, un slăbănog, care căzuse pradă suferinţelor cumplite, de 38 de ani aştepta acolo ziua şi ceasul izbăvitor al însănătoşirii sale. Apa acestui lac primise puteri tămăduitoare, dar de minunea vindecării nu se putea împărtăşi decât acela care intra primul după tulburarea ei. Acest slăbănog, de 38 de ani văzuse apele lacului tulburându-se, dar fără folos, pentru că alţii mai tari ca el, i-o luau înainte, se aruncau în apă şi se vindecau. Dar el nu-şi pierdea răbdarea, şi acest lucru trebuie să-l învăţăm de la dânsul: cel care rabdă speră, nădăjduieşte într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns, într-o scăpare. Desigur, pentru fiecare dintre noi, cei care ne considerăm credincioși creştini prin faptul că participăm la această prăznuire, cu acest prilej se deschide dinaintea ochilor noştri sufleteşti o adevărată deslușire a înaltelor înţelesuri ale minunii dumnezeieşti vindecătoare, săvârşite la scăldătoarea Vitezda. Mai întâi, chiar faptul în sine al vindecării celui bolnav, prin cuvintele rostite de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, ni se vorbeşte, în ultimă instanță, despre atotputernicia Dumnezeirii Celui ce este Tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Sfântul vindecător al “slăbănogirii” omului, Acela prin “Care toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“(Ioan 1, 3). Iar aceast lucru are darul de a ne întări dintru început în credinţa noastră, a celor care, la peste două mii de ani de la săvârşirea minunii de la Vitezda, suntem părtaşi ai prăznuirii acesteia în fiecare an la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie din Duminica a 4-a după Sfintele Paşti.
Mântuitorul a vindecat slăbănogul sâmbăta, spre multa mânie a iudeilor
E bine să mai reținem că ziua aceea în care a făcut Iisus această minune era într-o sâmbătă, iar unii evrei pizmaşi, plini de invidie, când au văzut pe slăbănogul vindecat şi cu sarcina patului în spate, au strigat la el cu răutate că nu-i este îngăduit să-și ridice patul în ziua sâmbetei, tocmai ca o dovadă că invidia din inima lor i-a orbit cu totul, căci n-au mai văzut nici binele săvârşit, nici pe Dumnezeu care şi-a făcut milă de acest năpăstuit al soartei. Asemenea cărturari făţarnici, farisei, ţineau legea de formă, ţineau să judece «ad litteram» şi nu puteau să vadă în această minune puterea lui Dumnezeu, pentru că ei ziceau că a fost încălcată o cutumă a sâmbetei, şi deci, acest om nu poate fi de la Dumnezeu. Se pare că aici se arată invidia și zavistia aceasta a diavolului care îi face pe unii să vorbească de rău minunile lui Dumnezeu şi pe oamenii care sunt bineplăcuți Lui Dumnezeu. Deci, Mântuitorul a vindecat acel slăbănog într-o zi de sâmbătă, spre multa mânie a iudeilor, atât de rigorişti în respectarea Legii, încât ajunseseră să-L condiţioneze chiar şi pe Dumnezeu în săvârşirea minunilor Sale. Iisus a vindecat acel om sâmbăta, tocmai ca să arate că Dumnezeu lucrează minunile Sale în orice timp, iar o faptă de milostenie faţă de aproapele e chiar mai de preţ într-o zi de sărbătoare, e ca o jertfă închinată Domnului, cu toate că formalismul unora ajungea să nesocotească până şi viaţa unui om, un semen care avea nevoie de atâta ajutor. Deducem, prin urmare, că tocmai ceea ce ar fi trebuit să copleşească faptic și emoțional s-a prefăcut într-o temă de discuţie absurdă, şi minunea vindecării a fost umbrită de formalismul bolnav şi de neputinţa iudeilor de a se bucura de binele făcut de Hristos bietului suferind de atâta amar de vreme. Dar, să reținem că nu a fost singura dată când iudeii au încercat înăbuşirea faimei Domnului în «litera legii», camuflându-şi în felul acesta neputinţa lor de a recunoaşte binele atât de evident săvârşit de Hristos.
După argumentul că este “sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”
Un om redevine om sănătos, iar ei invocă faptul că…era sâmbătă, așa cum au încercat să minimalizeze şi minunea vindecării omului cu mâna uscată (Lc.6, 6-11) şi tot sub acelaşi pretext au pornit şi ancheta pe cât de artificială, pe atât de penibilă, împotriva orbului din naştere, pe care Hristos l-a vindecat tot sâmbăta (In.9, 1-38). Nimic mai josnic împotriva evidenţei binelui, decât “viciul de procedură”, iar intenția iudeilor de “a-L prinde în cuvânt”(Lc.20, 26) pe Iisus cu orice preţ se ascundea când după argumentul că este “sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul” (In.5, 10), când după acuzaţia directă că încalcă sâmbăta(In.9, 16), pentru ca, în fapt, să fie doar invidia şi răutatea lor în faţa faimei tot mai crescânde de care Se bucura Iisus în rândul poporului. Insistăm asupra acestui aspect, deoarece și azi, ca întotdeauna, oamenii se cramponează în prejudecăți de tot felul, iar obsesia iudeilor pentru sâmbătă era nu doar o maladie, dar şi un pretext. Maladie, pentru degenerarea stupidă care cuprinsese porunca propriu-zisă din Legea lui Moise (Ieş.20, 8-11) – făcută pentru om, iar nu omul pentru ea (Mc. 2,27), dar şi pretext, pentru răutatea şi invidia care se ascundeau de fapt în spatele acestei râvne aparent scrupuloase. E adevărat că legea respectării zilei de odihnă cerea “să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău…”(Ieş.20, 10), însă, de la acestea şi până la a nu dezlega boul sau asinul sâmbăta pentru a-l duce să-l adape (Lc.13, 15), sau până la a se scandaliza de vindecarea femeii celei gârbove (Lc.13, 16), ori de tămăduirea orbului din naştere (In.9), precum şi a slăbănogului din Duminica aceasta, ni se pare doar o ipocrizie, un formalism bolnav, un fel de răutate şi invidie deghizate în pretinsul respect față de Lege. Dacă unele păcate ale omului sunt săvârșite pentru câte un folos, se pare că invidiosul este chinuit de otrava invidiei, în suflet şi în trup, fără niciun folos, lui părându-i rău de fericirea aproapelui, de binele vecinului, de progresul altuia şi mai ales de darurile pe care le au unii de la Dumnezeu. Invidiosul se bucură numai atunci când aude de nenorocirea aproapelui, atunci când a căzut în păcate, iar dacă mai e şi la închisoare, atunci are o bucurie şi mai mare. De aceea, când vede că-i merge bine şi sporeşte în cele bune cel de lângă el, invidiosul caută să-i pună tot felul de piedici, să-l vorbească de rău, să-l clevetească, să-i zică rătăcit, să-l desconsidere în faţa lumii ca nimeni să nu-l mai iubească. Ar fi multe de spus la acest capitol privitor la invidie, dar să-i lăsăm acum pe cei ce sunt otrăviţi de el şi să-i compătimim, fiindcă o pedeapsă mai mare ca aceasta nici că se poate, distrugându-le sufletele şi trupurile.
Domnul a ştiut cu cine stă de vorbă şi i-a zis: “Vezi să nu mai păcătuieşti”
Sfânta Evanghelie a Duminicii a 4-a după Paști nu ne spune că slăbănogul i-ar fi mulţumit Domnului pentru că l-a tămăduit, dar ne spune că s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel ce l-a făcut sănătos. Poate şi el, ca şi alţii, a fost nerecunoscător, a uitat îndată de binefăcătorul său şi nu L-a urmat ca să-I asculte sfintele învăţături, de aceea, Domnul Hristos a ştiut cu cine stă de vorbă şi i-a zis: “Vezi să nu mai păcătuieşti”! Prin urmare, Evanghelia Duminicii acesteia, în care ni se arată că Dumnezeu este Sfântul vindecător al “slăbănogirii” omului, ni se dezvăluie două motive pentru care nu numai minunea aceasta nu a fost receptată aşa cum se cuvine de conaţionalii Domnului, dar şi învăţătura şi Persoana Sa în general, deoarece formalismul îngust şi bolnav al Legii vechi din inima iudeilor, prea triumfalişti pentru statutul de popor ales, s-a arătat prea strâmt pentru a cuprinde deschiderea Duhului adusă de Hristos. De altfel, împlinirea Legii propovăduită de El (Mt.5, 17) a fost etichetată drept “hulă” (In.10, 36), în timp ce prietenia Sa cu vameşii şi cu păcătoşii(Lc.7, 34) a fost considerată slăbiciune. De aceea, considerăm că în Pericopa aceasta, dincolo de minunea propriu-zisă şi de confirmarea încă o dată că păcatul îmbolnăveşte până şi trupul, nu numai spiritul nostru, ni se atrage atenţia asupra a două păcate ce ne pândesc pe fiecare dintre noi: formalismul şi neputinţa de a ne bucura de binele aproapelui. Formalismul merge mână în mână cu bigotismul, cu superstiţiile şi cu dragostea de literă lipsită de duh, în timp ce neputinţa de a ne bucura alături de aproapele ascunde răutate, invidie.
Hristos-Dumnezeu a venit ca să ridice păcatele şi suferinţele oamenilor
Hristos Domnul, însă, prin învățătura acestei Pericope a întors, pur și simplu, spatele unei atitudini ambigue și controversate, arătând că nici formalismul, nici neputința de a ne bucura de binele aproapelui nu trebuie cultivate în viața credincioșilor. Pentru aceasta, noi, creştinii suntem datori a recunoaşte şi a lucra binele în adevăratul lui duh, nu doar formal, ci şi în spiritul lui! Considerăm că este necesar să înţelegem că relaţiile noastre cu aproapele trebuie guvernate mai degrabă de dragoste decât de judecată critică, mai mult de compasiune decât de patimă, mai mult de înţelegere decât de suspiciune, răutate ori invidie. Având aceste dorinţe în minţile şi inimile noastre ca îndreptări diriguitoare la tot lucrul cel bun, vom putea câştiga şi noi adevărata înţelepciune şi bunul discernământ care ne poate preface în admiratori, înţelegători şi următori ai învăţăturilor Mântuitorului Hristos. În acest context, întrebarea Domnului: «Voieşti să te faci sănătos?», pare un truism. Oare, cum să nu fi dorit slăbănogul să fie sănătos? Nu pentru aceasta se târâse el zi de zi spre pridvorul scăldătorii, într-o continuă şi chinuitoare aşteptare? Cum să nu fi vrut, când rugăciunile sale de fiecare zi se îndreptau spre Dumnezeu, ca să-i dea şi lui un om care să-l ajute şi să-l arunce în apa scăldătorii? Nu avea om care să-l împingă în scăldătoare, dar Dumnezeu avea să-i dea cu mult mai mult, pe Însuşi Fiul Său! Hristos-Dumnezeu a venit la acest om chinuit de suferinţă, și ca să ridice păcatele şi suferinţele oamenilor! Şi a făcut-o mai întâi prin noianul de minuni, de vindecări şi învieri, apoi prin chiar Jertfa şi Învierea Sa, iar toate le-a făcut pentru noi, pentru nişte slăbănogiţi de păcat, fiindcă numai Bunul Dumnezeu este Sfântul vindecător al “slăbănogirii” omului!
Profesor, Vasile Gogonea
