Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu iartă și deschide brațele Tatălui nostru Ceresc

“Tată, am greşit la cer şi înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”
Așadar, Pilda Evanghelică ne spune că un oarecare om bogat avea doi fii pe care îi prețuia în sufletul său, iar cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire, și împlinindu-i-se rugămintea mezinului, după ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări și într-o viață ușuratică. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete, iar fiul bogatului, nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul de neinvidiat, destul de jalnică, deoarece, aflat în mare strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. În situația în care se afla, fiul risipitor, chinuit de foame, ar fi fost bucuros ca să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii, dar lucrul acesta nu a fost cu putinţă. În consecință, deslușind starea jalnică în care se afla, mezinul și-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, mai ales că în sufletul său chiar se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi a slugilor acestuia. Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum, iar când era aproape de casa părintească, atunci când tatăl l-a văzut, deîndată i s-a făcut milă de el, a ieşit alergând în întâmpinare, s-a aruncat de gâtul lui și a început să-l sărute. Când fiul a rostit mărturisirea şi rugămintea pe care şi le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor săi: “Aduceţi haina cea mai bună, îmbrăcaţi-l în ea, puneţi inel în degetul lui şi încălţări în picioarele lui. Aduceţi şi junghiaţi viţelul îngrăşat: o să mâncăm şi o să ne veselim. Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”. Când fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului, i s-a părut ciudată purtarea tatălui faţă de mezin, dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, i-a răspuns: “Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).

“Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi~i voi spune…”
În Parabolă este vorba despre trei persoane: un tată şi doi copii, dar constatăm că fiul risipitor este fiul cel mai tânăr care, la un moment dat, încrezător în puterile sale şi nemulţumit de casa părintească, atras de ispita plăcerilor din tinereţe, cere tatălui său partea de avere şi pleacă în lume. Privim cu atenție că se petrec o seamă de întâmplări în viaţa tânărului plecat din casa părintească, iar păcatele și patimile desfrâului în care a trăit l-au sărăcit, l-au desfigurat şi a rămas singur şi gol sufletește, iar singura lui îndeletnicire era să păzească porcii, neavând nici măcar acele roşcove cu care se hrăneau animalele. Toate acestea, însă, au fost acceptate până la un moment al vieţii, când, din adâncul sufletului se trezeşte la realitate și îl mistuie dorul după casa părintească. Văzându-se străin şi gol de dragostea părintească, fiul risipitor și-a adus aminte de ceea ce avea acasă la el, iar bunătatea părintească îl chema şi îl îndemna să părăsească locul de pierzare în care se afla. Această bunătate 1-a făcut să se trezească, să-şi «vină în fire» şi să ia hotărârea neabătută de a se întoarce acasă, parcă spunându-și în sine: “Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi~i voi spune: Tată, greşit-am împotriva cerului şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca XV, 18-19), iar dacă ne îndreptăm cu gândul, chiar pe firul vieţii noastre din trecut, am observa că viaţa fiului risipitor are multe puncte asemănătoare cu viața noastră. Care dintre noi, fie că ne gândim la legătura noastră cu părinţii trupeşti, fie că ne gândim la legătura sufletească și de profunzime cu Părintele Ceresc, nu am avut momente de neascultare, de sminteală, de nesupunere, de împotrivire la sfatul sau voia cea bună şi folositoare, mai ales că în micimea firii noastre, de multe ori ne-am socotit mai înţelepţi decât părinţii sau mai puternici ca Părintele Ceresc? Cu nesăbuință, de multe ori, poate am călcat în picioare sfaturile şi voia părinților trupești, abuzând neverosimil de bunătatea lor, căutându-ne singuri fericirea! Iar consecințele abaterilor de la sfaturile și îndrumarea părinților, le poate mărturisi fiecare pentru sine. Sigur că mulţumirea şi fericirea pe care o căutăm, pe care ne-a dat-o ca zestre Părintele Ceresc, n-am aflat-o şi nu o vom afla decât în comuniune şi ascultare de El, mai ales că Dumnezeu iartă și Își deschide brațele pentru a ne mângâia rătăcirea!

«Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor!» (Matei 7, 6).
Dacă pornim de la premisa că Dumnezeu iartă și deschide larg brațele Tatălui Ceresc, constatăm că persoana cea mai importantă din Evanghelie este tatăl, mai ales că Îl reprezintă pe Dumnezeu, chiar dacă nouă, din varii motive, ne place mai mult fiul cel mai mic, mai ales că din clipa în care vom citi pentru prima dată această Pericopă, cu siguranţă, poate ne va sensibiliza mai tare şi ne va rămâne la suflet istoria fiului cel mai mic, fiindcă ne gândim la Dumnezeu! Întotdeauna, şi Dumnezeu, şi părinţii noştri după trup, au avut grijă mai mult de cei care nu au fost aşa cum şi ar fi dorit, iar în Sfânta Scriptură se vorbește despre oaia cea rătăcită sau despre drahma cea pierdută! Mai mult, Dumnezeu Fiul a renunţat la slava Lui cerească şi S-a întrupat în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin ceea ce numim «chenoză» sau golirea de sine, deșertarea de slavă! Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, fiind o singură făptură, iar atâtea persoane câte au fost şi vor fi de la Adam încoace, până la sfârşitul veacurilor, toate sunt zămislite după chipul Lui Dumnezeu, Care este Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane! De aceea și păcatul strămoşesc îl moştenesc oamenii până la sfârşitul veacurilor, iar răscumpărarea s-a putut realiza printr o singură persoană: Domnul şi Dumnezeul, şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Din păcate, unii dintre noi, care uităm de Dumnezeu, ne aflăm toţi într-o robie mult mai grea, slugi la vrăjmaşul neamului omenesc, demonul care năzuieşte să ne ducă la pierzare. Toţi ne aflăm în grea atârnare de el, suntem supuşi unor grele ispite, iar în minţile noastre se învolburează patimile stârnite de vrăjmaşul lui Hristos. Mulți dintre noi suntem în aceeaşi stare a păcatului, şi toţi suntem datori ca, plecându-ne capetele, să plângem, să ne tânguim după Patria noastră pierdută şi să ne amintim de ea, fiindcă Patria noastră este la Dumnezeu, iar noi am plecat de la El, așa cum a plecat fiul risipitor de la tatăl său. Desigur, avem nevoie să ne amintim cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Matei 7, 6) şi să nu cântăm cântările sfinte înaintea oamenilor care se află pe de-a-ntregul în stăpânirea vrăjmaşului. Avem nevoie să cugetăm cu întristare la faptul că uneori e denaturată viaţa noastră creştinească, prin faptul că îl părăsim de bunăvoie pe Dumnezeu, că părăsim de bunăvoie poruncile lui Hristos, dar avem nevoie să ridicăm sufletul și mintea împotriva vrăjmaşului care ne rătăcește pe toți!

«Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne»
Viaţa noastră este asemenea unei grădini, cu multe şi felurite daruri şi bunătăţi, dar toate acestea nu au valoare, dacă nu devin folositoare şi semenilor noştri. Mulți oameni din zilele noastre au de învățat că nu prezintă valoare nici inteligenţa, nici bogăţia, nici puterea, nici frumuseţea, dacă ele nu sunt puse în slujba binelui comun, dacă nu devin izvoare de bunătate pentru semenii noştri! Mai mult, poate că ele se uscă, devin reci şi fară putere de a ne da fericirea şi mulţumirea pe care o căutăm, dacă nu dărâmăm zidul egoismului, al lăcomiei şi dacă nu lăsăm să răzbată în ele miezul bunătăţii, al dragostei de Dumnezeu şi de oameni. De bună seamă că aflându-ne aproape de sfântul şi marele post al Paştilor, Bunătatea Lui Dumnezeu ne cheamă prin Iisus Hristos: «Veniţi şi învățați de la Mine, căci sunt bun şi smerit cu inima», iar fiecare dintre noi, poate că întorcându-ne ca fiul risipitor pe calea care duce la împărăţia Lui Dumnezeu, pe calea împlinirii Voii Lui Dumnezeu, ne vom învrednici de toate darurile cereşti şi vom putea spune cu psalmistul: «Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne» (Psalmul 30, alin. 19). Pilda fiului risipitor ne arată cum să trăim în societate şi să împărţim din roadele muncii noastre altora, mai ales că Bunătatea Lui Dumnezeu este asemenea unui izvor din care se pot sătura toţi creştinii, indiferent de starea lor sufletească sau materială. Iar pentru cei șovăielnici și ezitanți, Dumnezeu arată multă răbdare și iartă, deschizând largi brațele Tatălui Ceresc, iar pentru cei slabi şi bolnavi, Marea Bunătate a Lui Dumnezeu este ca o mângâiere şi o neasemuită întărire. Aşa se explică de ce unii oameni, deşi bolnavi şi în suferinţă, sunt mai senini şi mai optimişti decât ceilalţi!

“Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”
Pentru cei rătăciți, asemeni fiului risipitor, Bunătatea Lui Dumnezeu este liman de scăpare, pentru cei mult păcătoşi se manifestă ca iertare, pentru cei buni se dovedește un mare ajutor şi o nesecată lumină ca să fie mai buni. Așadar, Bunătatea Lui Dumnezeu ne cheamă şi ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine, dar și cu semenii noștri, mai buni, milostivi, iertători şi îngăduitori cu cei care ne-au greșit, mai ales că Domnul ne cere să dăruim prisosul minţii, al inimii şi al muncii noastre celorlalţi oameni cu care trăim împreună! Pilda fiului risipitor este plină de învăţătură dumnezeiască, în ciuda neobişnuitei simplităţi a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveşmânta Cuvântul Lui Dumnezeu! Cu minunată înţelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Pericopă înainte de începutul Postului Mare, ca o dovadă că Dumnezeu iartă și deschide brațele Tatălui Ceresc, poate și pentru păcătosul din noi, care stă descumpănit în faţa uşilor pocăinţei, așteptând vestea despre nesfârşita şi negrăita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care se pocăiesc, fiindcă această milostivire este atât de mare încât i-a copleșit şi pe sfinţii îngeri, fiii cei întâi-născuţi ai Tatălui Ceresc!
Profesor, Vasile GOGONEA