Cultura

Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu înseamnă Bunătatea purtării de grijă a omului

 | 19 iunie 2015, 00:01 | 0 comentarii | 

Pericopa Evanghelică a Duminicii a treia după Rusalii, prin minunatele învățături pe care le desprindem din balsamul înțelepciunii sale, ne demonstrează încă o dată că pilduitoarele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos constituie stropii de rouă care ne răcoresc şi ne vindecă sufletele noastre bântuite de mulţimea de boli şi de praguri care marchează încercările vieții cotidiene, mai ales că mulți dintre noi suferim de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine, dar fiecare dintre noi să înțelegem că numai Dumnezeu înseamnă Bunătatea purtării de grijă a omului, că din Înaltul cerului, El veghează fiecare clipă a vieții noastre!

Semnatura eletronica CertDigital

“Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti”
De la bun început, să deslușim faptul că întotdeauna cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt ale purtării de grijă a omului, că îngrijorarea fiecăruia dintre noi este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu, de aceea, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: “Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti”, ceea ce înseamnă că una este îngrijorarea şi alta este a te îngriji de cele trebuitoare vieții. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia Duminicii acesteia ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că un creştin ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu. Oamenii cu aleasă credință se adapă din belșug cu lumina adevărului dumnezeiesc și se veselesc de strălucirea lui, dar nu toți fac aceasta și nu toți cei ce par a fi purtători ai adevărului Lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care își pierd zilele și nopțile studiind o știință abstract: matematică, fizică, astronomie, istorie și altele‚ crezând că-și hrănesc sufletul cu adevărul științific, dar sufletul lor se vlăguiește și se chinuiește în zădărnicie și în eșecuri incognoscibile. De ce? Din pricină că nu se află adevărul acolo unde ei îl caută cu ardoare! Nu spun că științele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl mușamalizează în cuvinte sterile, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar, sufletul nu-l poți înșela cu iluzii, cum nu poți înșela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea, sufletul se chinuiește în căutarea adevărului! Uneori științele, încă par preocupări serioase și privesc rezultate concrete. Priviți, cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau uneori chiar unul mai puțin tânăr să obțină cât mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obținută cu setea celui ce moare de atâta nerăbdare! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori și de somn, iar în ultima instanță, se întreabă: care e folosul? Două-trei fraze reușite, câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înșelătoare, și atât! Pentru că restul, nu-i bun de nimic, iar sufletul rămâne profund nemulțumit. Luăm o altă carte, apoi alta, mereu preocupați să cunoaștem și mai mult, după care începem conversațiile, purtăm un dialog care pare al «muților», al sufletelor fără grai! Pentru că atât subiectele conversațiilor, cât și modul lor de tratare sunt preluate din aceleași probleme care confruntă viața noastră! Dar, adăugați la aceasta, chiar mediocritatea ocupațiilor și a relațiilor de zi cu zi și veți înțelege că dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluși multe lucruri profunde!

“Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte”
De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice, să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri, ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia Lui Dumnezeu, fiindcă mai tot timpul și-l cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Uneori, în firea lui șovăitoare, bietul om spune că nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune. Și atunci, ce facem? Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, clipă de clipă! La un astfel de rezultat minat de atâtea decepții ajung şi creştinii noştri, care pentru trebuinţele vieţii trupeşti se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului se pierde sufletul, şi iată cum ajungem să credem că atunci când vrem să ne închinăm, se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi mergem la piață sau la târgul de mașini! Dacă vrem să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de sufletul nostru! Trebuie ca sufletul să stea mai presus de orice, nu trupul. Să înțelegem că Dumnezeu, mai înainte de toate, nu cu grijile acestei vieţi trecătoare ne întâmpină!. Cele mai multe dintre grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost! De ce? Fiindcă treburile noastre le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul care vine de sus, de la Dumnezeu! Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos, așa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent. Dacă știm să-I mulţumim cu vrednicie pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva care să ne fie de folos, acel «balsam» al sufletului nostru frământat de grijile cotidiene?

“Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat”
Desigur, dacă omul nu este cu totul corupt, pervertit de patimi, deci amorţit sufleteşte, ceea ce este o teribilă pedeapsă de care el nu îşi dă seama, el simte în adâncul fiinţei sale o lege care este totodată şi judecătorul aspru, fiindcă această lege şi acest judecător înseamnă însăși conştiinţa morală a noastră, atâta câtă este! Existenţa acesteia o recunoaşte orice om cu mintea sănătoasă, deci şi păgânii. Astfel, Cicero, în discursul său “Pro Milone”, capitolul IV spunea: “Există o lege nescrisă, dar înnăscută, o lege pe care nu am învăţat-o nici de la părinţi, nici de la dascălii noştri, nici n-am studiat-o din cărţi; o avem de la natura însăşi, am scos-o din sânul ei; ea ne-a inspirat-o”, iar în “De grijile vieLŤiiRepublica”, acelaşi mare orator spune: “Legea adevărată, universală, imutabilă, veşnică, al cărei glas ne arată dorinţele, ale cărei ameninţări ne întorc de la rău (…); ea nu are lipsă nici de comentatori, nici de interpreţi (…). Prin această lege, Dumnezeu învaţă şi guvernează în mod suveran pe oameni, El singur este tatăl, arbitrul şi răzbunătorul ei. Nimeni nu poate s-o nesocotească fără a-şi renega natura”! Minunate cuvinte! Aşadar, conştiinţa morală, această lege universală, naturală şi nescrisă este glasul, martorul şi judecata Lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practică, personală şi vie care călăuzeşte viaţa omului, arătându-i atât bunătatea şi răutatea faptelor lui, precum şi ce trebuie să facă. Este un imperativ practic şi un judecător lăuntric al conduitei omului, un tribunal incoruptibil a cărui sentinţă ne aduce pace sau remuşcare. Iată de ce Sfântul Augustin zice: “Conştiinţa este altarul lui Dumnezeu”, pe care trebuie să jertfim patimile trupeşti şi rătăcirile spiritului, ca să putem săvârşi binele şi astfel să ajungem la fericire. Conştiinţa nu izvorăşte din frica de pedeapsă, întemeiată pe educaţie sau legislaţie penală, deoarece ea dictează şi mustră şi atunci când fapta scapă de sub controlul educatorului sau al organelor judiciare. De aceea, conştiinţa trebuie privită ca o putere, ca o facultate sădită de Dumnezeu în om, ca toate celelalte facultăţi, însă o putere supusă, în dezvoltarea şi aplicarea ei, influenţelor omeneşti interne şi externe firii sale. De aceea Tertulian subliniază: “Conştiinţa poate fi acoperită în întuneric, fiindcă ea nu e Însuşi Dumnezeu; dar ea nu poate fi nimicită, fiindcă este de la Dumnezeu”, ceea ce atestă faptul că nefiind nici ceva pur omenesc, nici ceva exclusiv dumnezeiesc, conștiința este supusă schimbării, deformării şi chiar pervertirii şi reducerii la tăcere, atunci când omul nu se împotriveşte categoric şi constant pornirilor dezordonate din firea sa şi influenţelor păcătoase din mediul în care trăieşte.

“Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”
Conştiinţa poate fi de mai multe feluri: dreaptă sau adevărată, atunci când judecata pe care şi-o formează omul despre bunătatea sau răutatea unui lucru sau a unei acţiuni corespunde cu judecata Lui Dumnezeu exprimată în porunca Lui. Această conştiinţă arată omului că e rău ceea ce e rău, şi că e bine, ceea ce de fapt e bine. Conştiinţa poate fi greşită sau falsă, când judecă de bun un lucru ce de fapt e rău, şi invers. Ea mai poate fi laxă ori scrupuloasă, când din motive false ori insuficiente, neînsemnate, neagă ori micşorează răutatea unei fapte; iar scrupuloasă este atunci când din motive greşite sau neînsemnate afirmă ori exagerează răutatea unei fapte.
Conştiinţa poate fi sigură ori îndoielnică, dacă judecăm cu certitudine, fără teamă de a greşi, asupra bunătăţii sau răutăţii unei fapte, iar când cineva se teme să se pronunţe asupra valorii unei fapte sau se teme să nu se înşele asupra acestei valori, spunem că are o conştiinţă îndoielnică. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi, ceea ce înseamnă că sunt mai multe feluri de conştiinţă, tocmai pentru a înțelege că Dumnezeu înseamnă Bunătatea purtării de grijă a omului! O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos, vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos, vor falsifica în mare parte conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni, după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul. Iată, de ce zice Mântuitorul, că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona cel asociat cu banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL