Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXX-a după Rusalii, asemeni unei învăţături pilduitoare ce-şi dovedeşte actualitatea peste unduirea veacurilor, ne propune spre luare aminte şi întru adâncă reflecţie întâlnirea tâlcuitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu figura emblematică a Dregătorului bogat, potrivit Sfântului Evanghelist Luca, sau a Tânărului bogat, potrivit textului paralel de la Sfântul Evanghelist Matei (19,16-26), pentru a ne dovedi nouă, muritorilor, care trecem cu seninătate pragul tinerţii, cât suntem de apăsaţi de grijile bogăţiei materiale şi cât ne dovedim de nepăsători pentru a culege buchetul care înveşniceşte “floarea câmpului” şi ne cheamă să pregustăm Împărăţia Cerului!
“Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri”
Un dregător bogat, aşadar, vine la Mântuitorul Hristos şi-I pune o întrebare lăudabilă, o întrebare care ar trebui să ne preocupe permanent şi pe noi, cei de astăzi, dacă nu, chiar pe toţi cei care ne naştem sub soarele acestei lumi: “ce să facem ca să moştenim viaţa de veci?”, iar tânărul bogat, după ce află că a împlinit toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu, deşi avea o viaţă curată din punct de vedere moral, Învăţătorul Iisus îi spune că, totuşi, îi mai lipseşte un lucru, acela de a se lepăda de averile sale în folosul celor săraci. Acest lucru neaşteptat îl întristează nespus pe tânărul dregător, iar cu toată tinereţea şi bogăţia pe care le avea din belşug, el se grăbeşte să afle calea care duce la viaţa veşnică, îl interesează lucrul acesta, deşi alţii nici nu vor să audă de aşa ceva! Poate văzând că bogăţia lui e trecătoare şi că va trebui s-o lase cândva şi să plece pe un drum necunoscut în veşnicie, tânărul nostru desluşeşte nesiguranţa şi deşertăciunea acestei vieţi vremelnice, despre care, pe bună dreptate, afirmă Fericitul Augustin, că nici nu merită să se numească viaţă, fiindcă este plină de necazuri, supărări, dureri şi suferinţe de tot felul, mai ales că în fiecare zi ne confruntăm cu atâtea suferinţe, şi bogaţi, şi săraci, aşa că, în viaţa aceasta, pe pământ, nici nu ne putem numi moştenitori, ci mai degrabă nişte săraci călători pe calea amăgirilor deşarte! De altfel, tradiţia ne spune că tânărul cu pricina a avut nevoie de un an de zile pentru a împlini această ultimă poruncă a Domnului, un an de zbatere şi frământare interioară, la capătul căruia biruit-a gândul de a asculta întrutotul Cuvântul Lui Dumnezeu, pentru că şi-a vândut averile sale şi le-a împărţit săracilor, apoi s-a adăugat grupului de ucenici care îl urmau pe Iisus, iar mai tîrziu a devenit episcop undeva în Asia Mică, parcă asemeni unei “poveşti de povestit” la “gura sobei”, ar spune omul tributar producţiilor cinematografice hollywoodiene, care are un happy-end previzibil, după ceva suspans. Sunt neasemuit de pilduitoare şi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, când subliniază importanţa responsabilităţii sacre pentru creşterea şi educaţia copiilor, atunci când îi sfătuieşte pe tinerii creştini să se folosească numai cu discernământ din tot ceea ce mintea omenească şi cultura universală au alcătuit de-a lungul timpului şi să extragă, precum albinele, numai polenul, lăsând deoparte ceea ce este dăunător sănătăţii morale şi primenirii spirituale!
Omul este chemat să aleagă între Dumnezeu şi reperul iubirii de sine
Se cunoaşte că în viaţa omului, în inima creştinului, oameni buni, bogăţia materială face mare concurenţă lui Dumnezeu, că “mamona” este un idol, adică un dumnezeu fals, iar cel care se închină bogăţiei se leapădă de Dumnezeul cel viu şi adevărat. Cine se alipeşte de avuţie, se converteşte intempestiv la un mod de viaţă egoist, egocentric, deşi sistemul nostru existenţial este unul teocentric, avându-L în mintea şi în sufletul nostru pe Dumnezeul Ceresc. Dacă Dumnezeu este Creatorul lumii şi al nostru, şi raţiunea pentru care ne-a creat este aceea de a-I fi alături, într-o relaţie de iubire deschisă veşniciei, atunci când întoarce spatele lui Dumnezeu, omul se înscrie pe o traiectorie existenţială greşită, care poartă pecetea păcatului, iar cel care a rămas cu faţa la Dumnezeu, se află pe traiectoria împlinirii sale, a sensului şi a vocaţiei sale esenţiale şi existenţiale, a raţiunii sale ultime de a fi. Omul este chemat să aleagă între Dumnezeul cel adevărat şi viu, duhovnicesc, al iubirii jertfelnice, al iubirii celuilalt şi al credinţei nestrămutate, pe de o parte, iar pe de altă parte, obsesia banului, reperul iubirii de sine, al plăcerilor egoiste, al culturii materialiste, care slujeşte egoismului sinucigaş, mai ales că în Duminicile acestea până la Naşterea Domnului, revine atât de frecvent şi obsesiv tema bogăţiei şi a lipsurilor materiale. Apropos, cei care se ocupă de problematica socială, politicienii noştri care aleargă după voturi, pentru că ne aflăm în plină campanie electorală, ar trebui să predice învăţăturile Evangheliei Duminicii acesteia, pentru că ar găsi în ea o foarte complexă şi bogată perspectivă asupra problemelor sociale. Desigur, discursul biblic este ceva mai tranşant, mai ales că politicienii preferă de multe ori un discurs mai nuanţat, mai diplomatic şi mai direct îndreptat spre oponenţii lor. Diferenţa vine de la obiectivul pe care şi-l propune fiecare, deoarece discursul biblic îşi propune să arate lumii adevărul, fără să urmărească să placă în vreun fel oamenilor, în timp ce limbajul politic se dovedeşte acroşant şi se caută cu preponderenţă să fie pe placul aşteptărilor alegătorilor! Iar tânărul bogat din Evanghelia Duminicii acesteia, avea credinţa şi chiar certitudinea că dincolo de mormânt există viaţă veşnică!
“Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”
Ceea ce îl preocupa, de fapt, pe tânărul nostru, era modul în care ar putea să moştenească viaţa veşnică, iar Hristos îi răspunde că aceasta nu e doar o credinţă declarativă, teoretică şi uşor de clamat, care se limitează la simple cuvinte, la păzirea anumitor “Nu”-uri predominant formale, care consideră suficient să îndeplinim câteva îndatoriri religioase, să aprindem, de pildă, o lumânare, deşi nici această atitudine nu este de ignorat, mai ales că aprinderea unei lumânări are un simbolism aparte, o semnificaţie deosebită pentru fiecare dintre noi! Dar, nu ajunge numai aceasta, pentru că trebuie ca tu însuţi, omule, să fii o mică lumânare aprinsă în pridvorul neamului tău, potrivit poruncii Lui Hristos! Fiecare dintre noi, pentru a fi cetăţeni ai Împărăţiei veşnice, ca să vieţuim şi să fim fericiţi acolo, nu ni se cere să fim de viţă împărătească, nici persoane care deţin ranguri înalte, nici politicieni de la putere, nici oameni de afaceri care se “scaldă” în bogăţii, ci este nevoie de o profundă transformare sufletească, de o schimbare de conţinut, care nu se poate realiza fără păzirea poruncilor, aşa cum Mântuitorul i-a zis acestui tânăr bogat: “Cunoşti poruncile?”, mai ales că din sfintele porunci învăţăm cum trebuie să trăim pe pământ, ca nişte copii ai Lui Dumnezeu, fiindcă Împărăţia Lui începe de aici, de pe pământ, din lumea aceasta în care viaţa omului trece prin floarea tinereţii! E demn de luat în seamă că adevăratul Creştinism nu înseamnă doar evitarea păcatului, ci este, deopotrivă, şi angajament cu toată fiinţa noastră în cultivarea virtuţilor, înseamnă iubirea Lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă pe acesta din urmă îl socotim vrăjmaşul nostru, iar din această perspectivă, pentru mulţi dintre noi, Creştinismul nu mai pare atât de accesibil şi “comod”, un obiectiv la îndemâna fiecăruia, ceea ce denotă că motivul pentru care multe persoane se limitează doar la atitudinea bogatului din Evanghelie se rezumă doar la ceea ce “nu trebuie să facem” şi mai puţin la ceea ce “nu e bine să facem” în viaţă! E limpede că a avea credinţă cu adevărat înseamnă post şi rugăciune, milostenie şi curăţie trupească şi sufletească, iubire şi iertare, o luptă cu noi înşine! În concluzie, dacă Dumnezeu binevoieşte să înveşnicească viaţa omului prin floarea tinereţii, înseamnă că omul, prin alcătuirea sa psihosomatică şi prin vocaţia selectivă, nu este o fiinţă autonomă, suficientă sieşi, pentru că vine de undeva, fără voia lui, şi se duce altundeva, fiind în mâna Lui Dumnezeu, nu numai de la naştere şi până la moarte, ci în fiecare clipă a existenţei sale de după viaţa aceasta, asemeni tânărului dregător ispitit de calea îndumnezeită a veşniciei.
Profesor, Vasile Gogonea
