Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu mărturisește pentru noi, toți, înaintea Cerului

Pericopa Evanghelică a Duminicii a 3-a de după Sfintele Paște, numită și Duminica Mironosiţelor, ne prezintă sufletul întărit în evlavie al femeilor binecredincioase care L-au urmat cu statornicie pe Iisus şi nu s-au despărţit de El în vremea mântuitoarelor Patimi. Vom desluși faptul că devotamentul, iubirea şi jertfa de necontestat a Femeilor Mironosițe au fost răsplătite, atunci când Hristos Cel Înviat li S-a arătat mai întâi lor: Maria lui Cleopa, «cealaltă Marie», soția Apostolului Alfeu sau Cleopa și mama lui Iacov și Matei, Maria Magdalena, Salomeea, soția lui Zevedei și mama sfinților apostoli Ioan Teologul și Iacov, Ioana, Maria și Marta, surorile lui Lazăr din Betania, Suzana și altele, ale căror nume nu s-au păstrat.

“Mergeţi şi spuneţi lumii că am înviat”
Drept urmare, venind ca să ungă trupul lui Iisus cu aromate, ele au înfruntat întunericul nopţii, teama privind răsturnarea pietrei de pe mormânt şi ura iudeilor, dar pline de bucurie s-au dus ca să vestească, la început prin cuvânt, apoi prin faptă, adevărul izbăvitor al Învierii Domnului! Marea învăţătură care se desprinde din comportarea Mironosiţelor este convingerea că Acela Care a înviat a treia zi de sub piatra mormântului, ne trimite prin glasul îngerului, întocmai ca pe mironosiţe: «Mergeţi şi spuneţi lumii că am înviat! După ce aţi gustat bucuria bucuriilor şi aţi văzut că bun este Domnul şi ce reazem aveţi în lupta vieţii prin Biruitorul morţii, mergeţi şi spuneţi altora mesajul Mormântului gol, vestea eliberării, vindecării, mângâierii şi îndeplinirii oricărei dorinţe şi năzuinţe nobile! Nu păstraţi misterul bucuriei numai pentru voi»! Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru fidelitatea Sa arătată la jertfa de pe Cruce, unde a tăiat «nodul gordian al păcatului nostru», nod labirintic ţesut de satan, Tatăl I-a promis că-I va da tot ce-i va cere: «Cere-mi şi-ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire» (Ps 2,8). Iar Domnul Iisus, cum era dornic de mântuirea oamenilor, I-a cerut Tatălui Ceresc puterea ca pe orice om îl va atinge cu Harul Său, să-l transforme într-un suflet de aur curat, vrednic de Împărăţia Sa veşnic fericită. Iar Tatăl I-a îndeplinit dorinţa, pentru că suntem în timpul pascal şi vedem că prin apariţiile Sale, Iisus Cel Înviat din morţi, Iisus care şi-a dat viaţa pentru că aşa a voit, îi caută acum pe cei întristaţi sau căzuţi din cauza evenimentelor cutremurătoare ca să-i aducă înapoi la credinţa în El, să-i aducă la credinţa în Tatăl Ceresc şi în Duhul Sfânt. Cu siguranță, Iisus Cel înviat caută să-i aducă pe toţi la credinţa în divinitatea sa dovedită prin Înviere, dar şi la credinţa în Tatăl Ceresc şi în Duhul Sfânt! Deci, să ne închinăm la Tatăl şi la Duhul Sfânt, care i-au fost mereu alături Mântuitorului, dar care vor fi alături şi de noi toţi, cei care vom crede în El. După încredințarea Sfântului Apostol Toma, avem nevoie de râvna care se trezește devreme, foarte devreme în sufletul nostru, a Sfintelor Femei Mironosițe.

Femeile Mironosițe și marea dragoste pe care ele o poartă credinței în Dumnezeu
Credința cea adevărată se dovedește o explozie de viață, de mărturisire și de fapte bune, mai ales că a simți că nu ai timp îndeajuns pentru a trăi, a mărturisi și a acționa ortodox e o întărire a sufletului tău îndumnezeit! De aceea, trebuie să faci din noapte zi și din zi un foc nestins și continuu pentru a-L sluji pe Cel care a înviat în tine și te-a umplut de măreția slavei Lui. Din păcate, simțim că uneori mormântul este inima noastră împietrită, că inima aceasta a fost cândva biserică, dar s-a făcut mormântul în care intră Hristos prin taina Botezului, ca să sălăşluiască întru noi şi să lucreze întru noi. Prin credința care ne întărește, inima este sfinţită ca biserică a Lui Dumnezeu, dar noi Îi răpim Lui Hristos posibilitatea de a lucra atunci când dăm viaţă omului nostru celui vechi, când lucrăm mereu după imboldul vieţii noastre decăzute, al raţiunii noastre otrăvite de minciună și de fariseism. Domnul Iisus Hristos, Care a fost adus prin Botez în sufletul nostru, continuă să rămână în noi, dar este ca rănit şi omorât de purtarea noastră ciudată și plină de patimi apăsătoare, când Biserica nefăcută de mâna lui Dumnezeu se preface în mormânt strâmt şi întunecos, la intrarea căruia este prăvălită o piatră de neclintit. Piatră este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, şi pe care Sfinţii Părinţi o numesc nesimţire. Mulți dintre noi suntem departe de spiritul devotamentului Femeilor Mironosițe și de marea dragoste pe care ele o poartă credinței în Dumnezeu! După definiţia Părinţilor, nesimţirea este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzută a duhului omenesc în ceea ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodată viu faţă de lucrurile materiale. Se întâmplă uneori ca în urma unei îndelungate boli trupeşti, să se cheltuiască toate puterile, să pălească toate calităţile trupului! Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăştierii statornice, în mijlocul păcatelor statornice săvârşite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veşnicie, în neluare-aminte sau în luarea-aminte cât se poate de superficială la poruncile şi învăţătura Evangheliei, o asemenea viață îi răpeşte duhului nostru împreună-simţirea faţă de lucrurile duhovniceşti, îl omoară în privinţa lor. Fără a înceta să mai fiinţeze, acestea sunt pentru el ca şi cum n-ar fi deloc, întrucât viaţa lui în ce le priveşte a încetat, când toate puterile lui sunt îndreptate numai spre interesul material și spre păcat.

Născătoarea de Dumnezeu a fost mângâiată de aceste minunate femei cu sufletul curat
Oricine vrea să cerceteze fără împătimire şi în chip temeinic starea sufletului său, va vedea cât de mare este însemnătatea credinței! De aceea, Sfânta noastră Biserică prăznuieşte Duminica Sfintelor Femei Mironosiţe, mai ales că Sfinţii Părinţi au găsit de cuviinţă ca în această Duminică să se facă pomenirea lor dimpreună cu Iosif şi Nicodim, cei care au îngropat trupul Domnului Hristos. Devine cât se poate de impresionant şi vrednic de toată lauda curajul acestor femei credincioase, iar fapta lor dovedeşte dragoste, devotament, iar mai mult decât orice, recunoştinţă față de Domnul Iisus Hristos. Dacă pentru Domnul Hristos a fost Săptămâna Patimilor cu atâta durere şi suferinţă, acelaşi lucru îl putem spune şi despre aceste femei binecuvântate care împreună cu Maica Sa au petrecut o săptămână plină de lacrimi şi jale până la Învierea Izbăvitorului din mormânt. Şiroaie de lacrimi le-au curs din ochi încă din Betania, când Mântuitorul se despărţea de Prea Curata Sa Maică şi mergea la Ierusalim ca să pătimească. Născătoarea de Dumnezeu a fost însoţită, mângâiată şi înconjurată întotdeauna de aceste minunate femei cu sufletul curat. E bine să cunoaștem îndeaproape rolul pe care l-au jucat aceste Sfinte Mironosiţe în vremea Patimilor Lui Iisus. Ele au fost martore la toate cele întâmplate pe dealul Golgotei, mai ales că priveliştea răstignirii a trei oameni este un lucru destul de însemnat ca să atragă o mare mulţime de popor acolo. Unii veniseră din ură înverşunată, ca să vadă cum scapă de cel mai mare duşman al lor – Iisus, aceştia fiind preoţii, cărturarii şi fariseii, pe când alții o făceau din curiozitate, iar în scurtă vreme s-au unit cu toţii în batjocuri, în cuvinte şi în gesturi împotriva lui Iisus. Parcă niciodată oamenii nu s-au arătat mai răi ca atunci, de parcă tot iadul se strânsese în acel loc ca să-i îndemne să-L hulească de Dumnezeu. Deci, atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile Mironosițe! Prin urmare, nu toate femeile, ci Femeile Mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos! Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”
A crede în Hristos înseamnă a-L lua din biserică și a-L aduce în relaţiile de fiecare zi dintre oameni. A crede în Hristos înseamnă a face cunoscută prezenţa Lui pe pământ, săvârşind «Liturghia după Liturghie», fiindcă noi putem urma pe femeile mironosiţe şi «rânduiala de mironosiţă», dacă permanentizăm lumina şi duhul Sfintelor Paşte în viaţa noastră, în casa noastră, în societatea noastră. Aceasta este, de fapt, adevărata cucernicie sau evlavie, care, după Sfântul Apostol Iacob, înseamnă a fi solidar cu cei aflaţi în necazuri şi a te păstra curat în mijlocul acestei lumi (cf. Ic. 1, 27). Fiecare putem să merităm numele de fii ai Învierii şi suntem, într-adevăr, martori ai Domnului Cel Înviat în lumea cea răscumpărată, numai dacă o astfel de mărturisire nu va fi lipsită de răsplată cerească, fiindcă Mântuitorul nostru ne promite: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32). Așadar, mărturia nu constă numai în a-L adora pe Domnul în faţa Sfântului Altar, ci şi în a-L sluji şi în afara bisericii, prin ceea ce facem la locul de muncă, în familie, în şcoală şi pretutindeni în societate. Prin faptele și prin pildele noastre, pe Mântuitorul Hristos Îl mărturisim slujind pe fraţii noştri: bolnavi, întemniţaţi, goi, flămânzi, părăsiţi, singuri şi marginalizaţi. Faţă de toţi aceştia, cu care Hristos întotdeauna Se identifică, trebuie să săvârşim fapte bune, care, în mod sigur, vor avea ecou în veşnicie. Marea ispită pentru mulţi creştini, şi în special pentru ortodocşi, este să considere că mărturia lor se opreşte la uşile bisericii, ori se întinde doar până la cei apropiați ai lor, dar credința înseamnă ceva mai mult. Exemplul Femeilor Mironosițe, toată teologia, toată credinţa creştină, dacă înseamnă cu adevărat o viziune a Lui Dumnezeu, o comuniune iubitoare cu Dumnezeu, este izvor de acţiune, de faptă eliberatoare. Fericitul Augustin scrie undeva că întoarcerea unui rătăcit şi izbăvirea din greşeală a unui păcătos este un lucru mai măreţ decât crearea cerului şi a pământului. După ce în Sfânta Liturghie, lângă Altar, ca lângă Sfântul Mormânt, ne-am înnoit fiinţa, trebuie «cu pace să ieşim» pe tărâmurile lumii acesteia, în case, în birouri, în școli și în universități, la locurile de agrement, toate ungherele societăţii noastre să le transfigurăm cu Harul şi cu iubirea Lui Hristos. Dacă venim la biserică şi Îl primim pe Domnul în Sfânta Euharistie, trebuie să-L ducem din biserică în lume, ca lumea aceasta să o modelăm după învățăturile și după modelul de Viață al Mântuitorului Iisus Hristos!
Profesor, Vasile GOGONEA