Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne ajută și vorbește în taină cu sufletul nostru!

1009

În Duminica a 9-a după Rusalii, în limbajul minții duhovnicești și al inimii smerite, vom asculta Pericopa Evanghelică despre Umblarea pe Mare-Potolirea Furtunii, pentru a desluși faptul că în călătoria frământată a vieții noastre pământești, Dumnezeu ne ajută și vorbește necontenit cu sufletul nostru, iar în pofida valurilor descumpănitoare ale îndoielii din sufletul omului, numai Dumnezeu rămâne Taina care ne întinde mâna cea salvatoare și ne ajută în momentele de încercare ale vieții noastre! Iar, pentru că viața noastră este ca marea învolburată, cea mai bună cale de urmat pentru a depăşi situația dificilă e să luăm privirea de pe ceea ce ne ispiteşte şi să ne-o aţintim asupra lui Hristos, prin rugăciune!

“Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”
Evanghelia Duminicii acesteia ne spune că atunci când Petru L-a văzut pe Iisus umblând pe apă, i-a spus: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”, iar Domnul i-a spus să vină. Apoi, Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus, dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne, scapă-mă»! Problemele pentru Petru au început să apară cu acuitate atunci când nu s-a mai uitat la Mântuitorul Hristos, ci el s-a uitat la valuri, la apă, la vânt, deci, a privit în inima sa temătoare, în loc să-şi menţină privirea asupra lui Lui Iisus Hristos, Care îl chema, prin aceasta devenind atât de preocupat de problemă (vântul) încât a uitat de soluţia mântuirii prin Domnul! E un exemplu temeinic de viață încercată, deoarece în momentul când l-a văzut pe Petru scufundându-se, Mântuitorul a întins mâna Sa şi l-a prins. Nu l-a lăsat pe Petru să meargă la fund, ca să-l înveţe minte, ci l-a prins de îndată, tocmai pentru ca noi să înțelegem că Iisus este întotdeauna acolo unde este nevoie de El, așa cum a fost şi va fi mereu până la sfârşitul veacurilor. Domnul este ajutorul nostru mereu prezent, iar fiecare dintre noi, prinși în cursa frenetică a vieții, să privim încrezători mereu la El cu credinţă, pentru a rosti cuvintele mântuirii sufletului nostru. Să înțelegem că atunci când suntem la necaz, hazardul nu ne ajută să ne gândim neîncetat la problemă și obţinem cât mai multă supărare. Cu cât te gândeşti mai mult la slăbiciunile tale, cu atât devii mai slab, de aceea, trebuie să-ţi ridici privirea spre sursa tăriei tale, trebuie să-ţi fixezi privirea asupra Lui Iisus, aşa cum a făcut Petru, pentru a putea umbla pe marea încercărilor și a provocărilor vieții! Să înțelegem bine că atunci când privim în noi înșine, vedem slăbiciunile noastre şi ne descurajăm, când privim în jurul nostru vedem confuzie şi devenim debusolați și mefienți, dar când privim deasupra noastră şi îl vedem pe Mântuitorul Hristos, prindem puteri! Dacă suntem puși în situații de grele tulburări, să dovedim cât de adevărată este credința noastră, pentru că nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieții și nu se poate mântui fără credință tare în Dumnezeu și fără rugăciune vie, continuă, neîncetată! Să nu uităm că a fi în îndoială din cauza faptelor evidente, înseamnă a face pasul următor și a înțelege că a fi în Voia Lui Iisus e mai presus de firea cea omenească și mult mai aproape de trăirea dumnezeiască!

Petru a mers pe apă şi a venit către Iisus, zicând: «Doamne, scapă-mă»
Evanghelia Duminicii acesteia ne învață că fiecare dintre noi, trebuie să facem faţă furtunilor vieţii, mai ales că Dumnezeu nu ne-a promis niciodată că dacă îl vom urma, nu vom avea parte de furtuni în viaţă, fiindcă El nu şi-a scutit nici propriul Fiu de cruce. Dumnezeu ne promite, însă, El ne dă tăria de a face faţă situaţiilor dificile și oricât de grea ne-ar fi crucea, harul pe care îl vom primi de la El, va fi mereu pe măsură! Secretul supravieţuirii în mijlocul furtunilor din viaţă este să privim spre navă în loc să privim spre furtună, pentru că în loc să privim spre problemele noastre şi să fim doborâţi de frică, să alegem să privim spre Iisus şi să ne punem încrederea în El, cel care poate potoli şi cea mai teribilă furtună cu stihiile ei devastatoare. Din cele pe care le-am studiat cu puținătatea minții mele, am aflat că omul ar avea trei ochi: ochiul simţurilor, ochiul raţiunii şi ochiul credinţei. Ochiul simţurilor îl are în comun cu toate animalele, ochiul raţiunii îl are în comun cu toţi oamenii iar ochiul credinţei îl are în comun cu toţi cei care îşi dedică viaţa Lui Dumnezeu. Doar prin ochiul credinţei, Îl putem vedea pe Dumnezeu, iar viaţa o vedem, în acest fel, mult mai clar. Este important ca în viaţă să privim spre ceea ce ne trebuie și ne este de folos, dar mai presus de toate, să știm că Dumnezeu ne caută și vorbește în Taină cu sufletul nostru. Fiecare dintre noi, trebuie să ştim să alegem între furtună şi navă, între valuri şi Mântuitorul Hristos, fiindcă în aceste alegeri constă supravieţuirea noastră! Să nu trecem prea ușor peste faptul că opera de răscumpărare a omului, înfăptuită de Hristos Crucii, Mântuitorul a încredinţat-o Bisericii Sale, prin care El rămâne viu şi activ până la sfârşitul lumii, El fiind însuşi izvorul şi artizanul oricărei desăvârşiri fizice şi spirituale a omului trăitor în lumea aceasta secularizată. Prin puterea primită de la Domnul, de a conduce sufletele la mântuire prin Sfintele Taine primite de la El, Împăratul și stăpânul nostru, instituţia Bisericii nu face altceva decât să-şi împlinească misiunea încredinţată, iar în această minunată menire, ea a îmblânzit popoarele barbare și stinge pornirile teroriste și necontrolate de astăzi, supunându-le jugului blând al Evangheliei. Biserica Lui Hristos a fost aceea care a adus lumina civilizaţiei şi culturii pe toate continentele, învăţând oamenii cultivarea pământului şi meşteşugurile, a temeluit primele şcoli elementare, iar mai târziu cele dintâi universităţi, încât putem afirma, fără teama de a greşi, că ştiinţa şi cultura contemporană s-au născut la umbra Bisericii.

“El le-a vorbit îndată, zicându-le: «Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți»”
Pilda minunată despre Umblarea pe Mare și Potolirea Furtunii demonstrează cu puterea argumentului de necontestat că omul de azi îşi datorează comportamentul civilizat, impregnat pe alocuri de mireasma virtuţilor, instrucţiunii şi educaţiei creştine, care secole de-a rândul a sedimentat în străfundurile fiinţei umane deprinderi şi concepţii comportamentale pe care le-a fixat şi le-a transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre.Dar, din păcate, omenirea, posesoarea acestor comori spirituale inestimabile și îndeaproape moştenite, a uitat prea ușor sau nu vrea să recunoască faptul că toate acestea ea le datorează Mamei sale, Bisericii, ba, mai mult, unele guvernări laice au renegat-o şi continuă s-o renege, fiindcă omenirea ignoră, sau nu recunoaşte că întreaga zestre de valori spirituale ce formează nobleţea sufletului uman, modelat de Biserică, de creştinism, ar fi fost cu neputinţă fără întruparea Fiului Lui Dumnezeu. Cu toate semnele care îi amintesc mereu că este creştin: mănăstiri, biserici, cruci, clopote, sărbători duhovnicești, omul de astăzi trăieşte ca şi cum Iisus Hristos nu ar fi umblat niciodată printre oameni şi ca şi cum nu ar fi trasat, prin cuvântul şi pilda propriei Sale Vieţi, modelul de viaţă demnă de un fiu al lui Dumnezeu. Pentru unii atei, Viața Lui Iisus Hristos nu este decât o poveste! Dar, oameni buni, Iisus Hristos, nu numai că a fost cândva, ci este şi azi, aici şi pretutindeni, iar dacă nu vrem să pierim înecaţi în valurile patimilor şi în corupţia creată de maximele morbide ale unei lumi din care Dumnezeu a fost exilat, Iisus trebuie să rămână pentru fiecare dintre noi o realitate vie, operantă, care să străbată şi să transfigureze fiinţa şi viaţa noastră! Ori de câte ori gândurile ne frământă, realitatea poate dovedi că pentru omul de azi, Iisus Hristos este Dumnezeu, şi că acest lucru îl crede cu tărie! De câte ori ne apare, în mijlocul îndeletnicirilor şi preocupărilor de tot felul, icoana blândă a Lui Iisus, al cărui nume îl purtăm de la botez, şi de câte ori Îi cerem lumina şi sfatul, Dumnezeu vorbește în Taină cu sufletul nostru! Omul trebuie să păstreze încrederea fermă în puterea salvatoare a Lui Iisus în momentele de cumpănă și de primejdie, așa cum copilul se încrede în ocrotirea mamei care îl ţine de mână, iar aceste lucruri să le însușim cu aleasă înțelepciune!

“Priveşte spre Mântuitorul Iisus, cu credinţă, și pune-ți viaţa în mâinile Lui”
În concluzie, Evanghelia Duminicii a 9-a după Rusalii ne învață că dintre toate marile evenimente ale istoriei universale, evenimentul care prin măreţia lui fără seamăn le întrece pe toate celelalte şi care, prin acţiunea lui transformatoare pe toate planurile vieţii omeneşti, nu cunoaşte limite în timp şi spaţiu, fiind un bun comun al omenirii dintotdeauna, îl constituie întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest eveniment copleşitor a împărţit în două istoria omenirii, iar prin Jertfa de pe Cruce, Hristos a restituit omului adevărata lui demnitate, aceea de fiu al Lui Dumnezeu, i-a luminat rostul său în această lume precum şi calea spre destinul lui ultim, veşnic, destin care nu este altul decât împărtăşirea din însăşi Viaţa Lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său. Unii se întreabă adesea, de ce şi acum, după aproape două milenii de creştinism, religia blândului Nazarinean nu dă roadele aşteptate în viaţa omului încercat de furtunile vieții, încât se pare că asistăm la o reînviere a hedonismului păgân, într-o formă nouă, post-modernistă! În sine, creştinismul, cu mijloacele sale de aleasă spiritualitate, rugăciunea, Sfintele Taine, prin harul pe care acestea îl conferă creştinului, îl poate transforma, îl poate sfinţi pe om. Iar dacă nu izbuteşte s-o facă întrutotul, pricina eşecului este în om! Dumnezeu nu poate străbate în noi, dacă îi închidem uşa, refuzând să primim lumina mesajului Său, fără să colaborăm cu harurile pe care ni le oferă în toate împrejurările. El ne-a înzestrat cu harul libertăţii ca să mergem liberi spre El, să-L alegem şi să aderăm la El în mod liber. El ne respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o şi nu siluieşte sanctuarul inimii, nu intră în el cu forţa. El bate discret la uşa inimii noastre, aşteptând, bate din nou, şopteşte, cheamă, luminează, avertizează şi din nou aşteaptă. Dar, dacă sufletul se închistează în egoismul său şi refuză să-I deschidă, e vina lui că rămâne în întuneric, rob al patimilor, acelaşi om vechi al păcatului. Am povestit neprețuitului și Înaltului meu ierarh despre întâmplarea nefericită prin care am ajuns cu mașina în fundul prăpastiei, iar spre surprinderea mea, Arhieria Sa m-a felicitat și mi-a spus cu blândețe: “Da, frate, dacă ai ajuns acolo, înseamnă că mai jos nu poţi să mai mergi. Singura direcţie în care poţi să mergi de acum este în sus. Deci, mulţumeşte-i Lui Dumnezeu că ai atins limita de jos şi că de acum, mai rău nu are cum să fie. Priveşte în sus spre Mântuitorul Iisus, cu credinţă, pune-ți viaţa în mâinile Lui şi lasă-l să te tragă din fundătura unde te-ai aflat şi să se pună în vârful vieţii tale! Oricât de jos ai fi căzut în prăpastie, priveşte spre Iisus şi vei fi ridicat”!
Profesor,
Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here