În Duminica a 6-a din Postul Paştelui sărbătorim intrarea Domnului în Ierusalim, iar dacă în toate celelalte duminici, prin pildele Mântuitorului, prin relatarea despre minunile pe care le-a săvârşit Domnul, prin învăţăturile date de Acesta, prin exemplele unor mari sfinţi (unii nevoitori de tineri, cum au fost Sfinţii Grigorie Palama şi Ioan Scărarul, alţii convertiţi, cum a fost Maria Egipteanca), am fost invitaţi să ne pregătim mai intens pentru accederea în Ierusalimul Ceresc, adică în Împărăţia Lui Dumnezeu, pe care o putem vedea în Hristos Cel Înviat şi o putem pregusta în bucuria comemorării Învierii Domnului, cu toţi ne pregătim să prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim, pentru a ne arăta, cât este de trecătoare şi deşartă mărirea lumească.
“Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”
În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Prooroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt şi aştepta sosirea Lui şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte. Aşadar, ne gândim să ajungem în Ierusalimul Ceresc, dar, nu putem ajunge acolo, fără să trecem prin Ierusalimul pământesc, iar, de vreme ce creştinul este următor lui Hristos, ar fi de neînţeles ca el să nu treacă, într-un fel sau altul, realmente, simbolic sau comemorativ, prin Ierusalimul pământesc, să nu calce oarecum pe acolo pe unde a călcat Domnul Însuşi. Aflăm din relatările Evangheliştilor, că Mântuitorul a fost de trei ori în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paştelui (Ioan 2, 13-15; 6, 4; 12, 1-13, 1 şi urm.), iar Sărbătoarea Floriilor semnalează ultimul pelerinaj istoric al Mântuitorului Hristos la Ierusalim. Venirea Sa la Ierusalim era aşteptată de multe persoane, iar timpul şi locul, parcă alese de Dumnezeu, păreau să favorizeze producerea unui mare eveniment istoric, crucial, am putea spune, deoarece mai toţi presimţeau că sosise timpul prielnic împlinirii speranţelor şi năzuinţelor lor celor mai mulţi: judecarea acestei lumi şi scoaterea afară din ea a diavolului, stăpânitorul ei (Ioan 12, 31). În altă ordine de idei, se vădea timpul predestinat al unei împliniri a Tainei Fiului lui Dumnezeu făcut Om, taină din care să se împărtăşească mulţi, taină pusă la temelia unei noi perioade şi forme de devenire istorică şi supraistorică a lumii. Unii vedeau şi actul de creare a unei lumi prin instituţia Bisericii, de data aceasta în interiorul universului fundamentat nu numai pe atotputernicia şi iubirea lui Dumnezeu, dar şi pe filantropia Lui şi pe sacrificiul Său suprem, o lume la care fiecare om va avea acces printr-un act responsabil de fidelitate faţă de Cel care S-a jertfit pentru mântuirea noastră. La prima creaţie, Dumnezeu le-a făcut pe toate din iubirea Sa totală, acesta însemnând un prim pas în procesul de creare a unor realităţi (universul întreg şi oamenii) în perspectiva eshatologiei lor fericite. Acum se pune un nou început al unei lumi în care omul devine părtaş al Împărăţiei Lui Dumnezeu, nu numai beneficiarul atotdărniciei iubirii divine. Omul va contribui la conturarea acestei lumi în el şi în jurul său prin răspunsul liber şi responsabil dat în credinţă sacrificiului suprem pus la temelia noii creaţii în Taina lui Hristos, Taina care urma să se împlinească peste câteva zile în Ierusalim. Pentru constituirea nucleului acestei lumi, Mântuitorul Îşi pregătise ucenicii pe durata celor trei ani ai activităţii Sale publice. Să strigăm şi noi aceste cuvinte consacrate, precum odinioară ierusalimitenii la intrarea Domnului în sfânta cetate, cu bucurie şi cu nădejde. Cu bucurie, pentru că am ajuns cu pace această Duminică, mângâindu-ne cu darurile Sfintei Liturghii, cu nădejde, pentru că ştim că El, Mântuitorul, ne va mântui şi pe noi, căci pentru lucrarea de mântuire a intrat în Ierusalim, iar atmosfera liturgică deosebită a Duminicii acesteia este sporită de splendoarea anotimpului primăverii în care ne găsim, după ce am scăpat de iarna geroasă, când vegetaţia proaspătă este îmbogăţită de mulţimea florilor, care mai de care mai frumoase şi mai înmiresmate.
“Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei”
După cum îndeobşte se cunoaşte, praznicul poartă şi numele de “Florii”, datorită faptului că sărbătoarea creştină s-a suprapus peste “floralia” romană (o sărbătoare a florilor), denumire întru totul justificată prin abundenţa florilor în această perioadă, iar prin semnificaţia mântuitoare, cât şi prin ambianţa naturii care înfloreşte şi regenerează primăvara, suntem invitaţi la bucurie şi nădejde, altfel spus, la împrimăvărare sufletească şi la credinţă dreptmăritoare. În această Duminică a Floriilor, putem constata şi existenţa a două împrejurări în care se spune lămurit despre o despărţire a oamenilor privitoare la simţămintele lor faţă de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreună cu Lazăr care fusese înviat din morţi, şi se mai aflau surorile acestuia, Marta şi Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete, iar, pe de altă parte, se afla vânzătorul Iuda care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim, iar, pe de altă parte, se aflau fariseii, cărturarii şi înalţii preoţi care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci şi a prietenului Său, Lazăr. Aşadar, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Tuturor, ni se arată lămurit faptul că Lazăr era un om foarte cunoscut şi ales, care se mărturiseşte de către mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea morţii sale, cât şi după învierea sa: Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor (Ioan 11:19), şi pentru el, mulţi iudei au venit să vadă minunea pe care Domnul o făcuse cu el. Poate că mulţi au fost surprinşi, atunci când Însuşi Domnul Hristos a spus: “Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9). Vedem, astfel, că Domnul nostru cel împărătesc răsplăteşte împărăteşte slujirea făcută Lui, dragostea cu dragoste însutită şi, pentru cei trei sute de dinari pentru care s-a plâns Iuda, a răsplătit pe Maria cu viaţă veşnică. Cu cei trei sute de dinari pe care furul Iuda i-ar fi ascuns în întuneric împreună cu numele Mariei, Maria a cumpărat un mărgăritar fără de preţ: o învăţătură de folos pentru milioane şi milioane de creştini, prin urmare, o minunată învăţătură despre felul în care Domnul dă răsplată împărătească celor care Îi slujesc.
Orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul
Domnul Hristos, de multe ori Se ferise de cinstiri, poruncindu-le diavolilor să nu dea de ştire că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi, să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum, însă, venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia. Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor, iar Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împărăţiilor pământeşti. El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă, fără nici o strălucire exterioară. Dar, orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava dumnezeieştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii lumeşti. Mântuitorul a voit să ne arate cât de trecătoare şi deşartă este mărirea lumească, spre a lua aminte şi noi, fiecare, să nu ne ataşăm veşnic de cele de aici, trecătoare, mai ales că atunci când Iisus S-a arătat puternic, făcător de minuni, tare în faptă şi cuvânt, toţi L-au slăvit şi s-au strâns în jurul Său, iar, peste câteva zile, când S-a lăsat vândut, prins, legat, batjocorit, prin acel act de chenoză proniatoare, aceiaşi slăvitori L-au insultat cu înverşunare şi L-au părăsit în grabă. La fel şi noi, să ne amintim din experienţa vieţii personale, că atunci când suntem sănătoşi, ne merge bine, suntem înstăriţi, sau avem cumva o funcţie importantă, multă lume ne caută, ne laudă chiar, unii cu sinceritate, alţii din interes, dar, dacă se întâmplă să ne îmbolnăvim, să cădem în sărăcie, să pierdem funcţia sau numai serviciul obişnuit, mulţi dintre cei ce ne aduceau “osanale” ne uită repede, ne ocolesc, ori ne vorbesc de rău, ne dispreţuiesc, ne ocărăsc chiar, semeţindu-se în fel şi chip asupra noastră. Aceasta era firea Dumnezeiască a Domnului Hristos, că, oriunde Se arăta El, Dumnezeu în trup omenesc, oamenii se despărţeau de-a dreapta şi de-a stânga Lui, aşa cum se vor despărţi şi atunci când va veni El în ziua cea de pe urmă a istoriei lumii acesteia, ca o dovadă că Dumnezeu are întotdeauna argumente să ne arate cât de trecătoare şi deşartă e mărirea lumească!
Profesor, Vasile GOGONEA
PS. În Duminica Floriilor, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie la Biserica Paraclis Mitropolitan, “Sfinţii Voievozi, Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Municipiul Tg. Jiu (în faţa Prefecturii Gorj).
