Cultura

Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne dăruieşte Harul mântuitor numit «apa cea vie»

 | 12 mai 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

În Duminica a cincea după Sfintele Paşti, se citeşte la Sfânta Liturghie Pericopa Evanghelică a Femeii Samarinence, după Sf. Ev. Ioan (Ioan 4, 5-42), din care putem desluşi faptul că Învierea Domnului e mărturisirea adevărului și a bucuriei de adevăr pe care noi ne clădim viața, mai ales atunci când Bunul Dumnezeu ne dăruieşte Harul mântuitor numit «apa cea vie», pentru că dorim să înviem pururea în Harul Prea Sfintei Treimi şi să ne gândim la o viață mai profundă și mai plină de măreție dumnezeiască, aceea care ne umple de bucuria adevărului și a Harului Său. Această însetare de «apa cea vie» se regăseşte în cuvintele Femeii Samarinence, care spune: «Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci şi pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii», ceea ce ne îndeamnă la reflecţie pe fiecare dintre noi şi ne strânge pe toţi laolaltă în jurul Evangheliei, ne face să intrăm în biserică, ne face să ne bucurăm, vestindu-L pe Hristos prin cântările noastre, ne face să simţim că Hristos ne este aproape în tot ceea ce facem!

Semnatura eletronica CertDigital

«Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: “Dă-Mi să beau”»
Aşadar, dialogul de la Fântâna lui Iacov, dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi Femeia Samarineancă, ne pune pe gânduri pe fiecare dintre noi, pentru că, în cele din urmă, fiecare dintre noi aşteaptă întâlnirea cu Dumnezeu, iar samarinenii, cum se arată în cărţile sfinte, de cele mai multe ori erau folosiţi ca exemple de oameni care se întorc la Dumnezeu, pentru că toţi făceau parte din acea societate de oameni nu tocmai înghiţiţi de iudei, popor care se amestecase cu alte popoare, lăsând la o parte Legea şi închinarea la Ierusalim, cum o şi subliniază chiar Samarineanca, fiindcă Samaria era considerat un pământ pe care locuiau mai mult fiinţe satanice, decât oamenii lui Dumnezeu, mai ales că femeia însetată era şi desfrânată! Dar, cu toate acestea, Domnul primeşte prin ea harul cel mare al bucuriei de a-i vedea pe oameni întorşi către El, către Cel care este cu adevărat Dumnezeu. Deci, de sete sau de oboseală, Mântuitorul se opreşte la fântâna lui Iacov, săpată de acesta împreună cu fiii săi pentru a-şi sătura de apă animalele şi pentru a-şi stâmpăra setea el, dimpreună cu fiii săi. Acesta era un loc istoric, un loc la care evreii ţineau mult, dar, iată, un loc care prin geografia lui ţinea mai mult de Samaria şi samarinenii credeau în Vechiul Testament, având conştiinţa că ei ţin de poporul lui Israel. Domnul îi vorbeşte despre lucruri înalte femeii, cu toată oboseala drumului şi cu toată însetarea, iar cea căreia Hristos îi vorbeşte este una dintre femeile obişnuite ale Samariei. Nu e o credincioasă, care a trăit pe lângă Templu, nu e o femeie citită, probabil, sau în nici un caz, în ceea ce privea Legea, pentru că femeile nu prea se apropiau de Tora, adică de Carte, de Profeţi şi de celelalte cărţi ale Vechiului Testament. Aşadar, Domnul îi cere apă, iar femeia se grăbeşte oarecum să-L persifleze, am spune noi azi, mai ales că ea, lângă fântână, nu poate gândi decât la apa care-i stătea la îndemână. După unele schimburi de cuvinte, când femeia simţise în puterea cuvântului Lui Hristos ceva deosebit, prin care El îi spune: “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică”, iată-ne, cu adevărat, în faţa «apei celei vii», care izvorăşte din noi, «apa cea vie» pe care Domnul ne-o dăruieşte, murind şi înviind cu El în apa cea vie a Botezului!

“Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim, nu vă veţi închina Tatălui”
Domnul rostea Adevărul, pentru a-i dovedi că vorbeşte despre lucruri mai înalte decât cele omeneşti, decât cele pământeşti, dându-i un semn femeii, un semn pe care femeia îl pricepe, pentru că Domnul îi porunceşte: “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia a răspuns: «N-am bărbat!». Iisus i-a zis: «Bine ai zis că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus». Mântuitorul îi spunea, probabil, ceva de mare intimitate, care ţine de viaţa ei de zi cu zi, dar, ţinea, mai ales, de un păcat pe care, fără îndoială, ea, păcătoasa, îl ştia, îl simţea că-i roade ca un vierme conştiinţa. Dar, credem că nici unul dintre contemporani nu-i spusese până atunci nimic în ceea ce priveşte păcatul său. Iată, însă, că Domnul îi spune lucrul acesta de extrem de adâncă intimitate, fără a o certa: “Vai ţie că ai avut cinci bărbaţi”! Nu vedem niciunul dintre cuvintele dure cu care, din păcate, unii cred că, mustrându-l pe păcătos, îi îndreaptă păcatul. Domnul îi dă semnul acesta de intimidate, iar femeia înţelege despre ce este vorba şi începe să priceapă că înaintea ei nu se afla un băutor de apă oarecare, ci, un izvorâtor de apă, un izvorâtor de înaltă conştiinţă, că prin El toate lucrurile se vor face noi. Prima întrebare pe care femeia o pune, iată, nu este: De unde ştii Tu că am avut alţi bărbaţi? sau: Doamne, va curge vreodată apa asta în jos sau în sus? Nu vine cu chestiuni de snobism sau de speculaţie, ci, întreabă ceva extrem de firesc: «Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie a se închina», după care Iisus i-a zis: “Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”. De bună seamă, prin aceasta, nu înseamnă că Domnul anulează orice formă, orice loc de închinare, ci, arată că Ierusalimul va fi orice loc în care ne închinăm, că suntem în Ierusalim în orice clipă în Biserica slavei Sale, că acolo unde este Hristos este Ierusalimul, care s-a întins până la marginile pământului, că de fiecare dată închinarea noastră ne duce în Ierusalimul pământesc, cel care ne pregăteşte pentru Ierusalimul Ceresc şi ne arată că Dumnezeu ne dăruieşte Harul mântuitor numit «apa cea vie»! Hristos Se descoperă pe Sine: «Eu sunt Calea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa. Eu sunt Cel care vorbeşte cu tine». Deci, Domnul Se identifică şi ne spune nouă, până la sfârşitul veacurilor, că El este Hristosul Lui Dumnezeu, Mesia, Unul, Domn şi Dumnezeu: «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut». Însă, umanul intervine în pericopă, deoarece au venit ucenicii Lui şi «se mirau că vorbea cu o femeie». Dar, iată, Domnul a ales-o pe ea ca vestitoare a Lui în cetatea Samariei: Minunată lecţie pentru cei care cred că pot reduce vestirea Evangheliei, numai la frânturi din Evanghelie!

“Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui”
Deci, femeia merge şi vesteşte că a dat de Mesia. Ea merge şi le spune oamenilor din cetate ceea ce i-a spus din intimitatea ei Dumnezeul Care se înfăţişase la puţul lui Iacov. Ucenicii, văzându-L pe Domnul că nu mănâncă, erau convinşi aproape că Lui I s-a adus de mâncare. Dar, El răspunde: “Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui”. Mântuitorul avea să mănânce, în primul rând, taina cea mare a Golgotei, avea să mănânce taina cea mare a mormântului, pentru a Se lăsa mai apoi mâncat de fiecare dintre noi, Trup şi Sânge, spre mântuirea sufletelor noastre. E minunat aspectul acesta, pentru că, de obicei, zicem că ne-am dus şi ne-am împărtăşit de Hristos, L-am mâncat pe Hristos, dar nu noi ne împărtăşim, ci Hristos Se împărtăşeşte, nu noi Îl mâncăm pe Hristos, ci Hristos ne mănâncă, la modul cel duhovnicesc, pe noi, oamenii, fiindcă, prin împărtăşirea cu Hristos, toţi intrăm în Hristos. Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia este şi «o lecţie de viaţă» care ne arată că Dumnezeu ne dăruieşte Harul mântuitor numit «apa cea vie», pentru că Femeia Samarineancă, după ce bea din «apa cea vie» a Harului, îşi lasă găleata, mărturisindu-L pe Hristos, în tot restul vieţii sale şi devine mărturisitoare a Lui Hristos cu numele de Sfânta Fotini, cea care, în timpul persecuţiei lui Nero, pătimeşte la Roma împreună cu cei doi copii ai săi. Putem înţelege că locul ei de cinstire în Biserică este alături de cel al femeilor mironosiţe, iar pentru noi se pune întrebarea: oare, după ce L-am văzut şi auzit pe Hristos, în biserică, la această «Fântână a Harului», mai persistăm în nimicnicia firii de a ne întoarce la trecutul vicios şi vanitos, la «găleata» cu atâtea «lături» ale treburilor de zi cu zi, rămânând doar cu amintirea că am stat cândva faţă-n faţă cu Hristos Domnul, sau Îl vom mărturisi pe Acesta prin cuvânt şi faptă, întocmai ca această Sfântă Muceniţă Fotini? Oricum, noi la Biserică, învățăm să ne rugăm în duh și în adevăr, învățăm să ne mărturisim și să ne plângem păcatele, învățăm să ne smerim și să ne iubim unii pe alții, învățăm cum îi putem convinge și aduce la Hristos pe frații noștri care zac în întunericul păcatelor și al nepocăinței. Tot la Biserică învățăm a-L mărturisi pe Hristos, învățăm a ne ruga în duh și în adevăr și a dobândi viața veșnică. Venind la Sfânta Biserică, să lucrăm cu râvnă ogorul mântuirii noastre, știind că nu este mântuire în afară de Biserică, iar Mântuitorul Hristos ne așteaptă la «fântână», ne cheamă la Biserică, ne învață să ne rugăm, ni se descoperă prin învățătura Sfintei Evanghelii. Dumnezeu ne dăruieşte Harul Mântuitor numit «apa cea vie» şi ne ajută să ne curățăm de patimi, ne hrănește și ne adapă cu Trupul și Sângele Său din sfântul potir care ne dă putere să ne pocăim!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL