Sfânta Evanghelie a Duminicii a 27-a după Rusalii, cea de-a patra a postului Crăciunului, ne prezintă minunea Tămăduirii femeii gârbove(Sf. Ev. Luca 13, 10-17) de către Mântuitorul Iisus Hristos, o pildă cu profunde înțelesuri duhovnicești, dar, ea înseamnă și o trimitere la perioada de post și de smerenie în care ne aflăm, într-un timp al pregătirii pentru Marea și Sfânta Sărbătoare a Nașterii Domnului, tocmai pentru a ne împărtăși cu sfințitoarea înțelepciune și cu puterea tămăduitoare a iubirii de Dumnezeu!
Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum”
Așadar, avem în fața noastră o femeie care, deși gârbovă la trup, nu e nicidecum gârbovă și la suflet, pentru că, deși bolnavă, nu a avut îndrăzneala să se adreseze Mântuitorului. Cu toate acestea, imediat ce a fost vindecată, a avut bunul simț de a mulțumi Lui Dumnezeu pentru binele care I s-a făcut. De multe ori, noi putem trece peste gârbovirea fizică, însă, bătăi de cap ne dă, cu adevărat, gârbovirea sufletească, deoarece sufletul gârbovit este întocmai ca trupul gârbovit, incapabil de a privi în sus, mereu având în fața lui pământul, fără să poată ridica privirea către cer, oarecum neputincios în a se vedea pe sine întreg, dar și în ai privi pe ceilalți în toată splendoarea lor, ceea ce actualizează supoziția unui lucru care preînchipuie drama sufletului gârbov și bolnav de patima nepăsării. Constatăm că suflete gârbove aveau și fățarnicii mustrați de Hristos, căci nu erau în stare să vadă dincolo de niște precepte pământești și datini maladive, ce înseamnă Slava și puterea Lui Dumnezeu, Cel aflat trupește în mijlocul lor. Desigur, mai evident de atât nici nu se poate, dar pentru cel gârbov la suflet, evidența e limitată la o perspectivă care ne îndeamnă la reflecție și la multă luare aminte. Prin urmare, Domnul, din proprie iniţiativă şi nesolicitat, îi vine în ajutor femeii gârbove pe care o află printre enoriaşii unei sinagogi într-o zi de sâmbătă, iar această binefacere însemnând milă şi bunătate întru mărirea Lui Dumnezeu, ca să se vădească puterea Tatălui şi a Fiului. Mântuitorul o vede, o cheamă, o vindecă, totul petrecându-se cu maximă operativitate, am spune noi, cu iuţeala fulgerului, preînchipuindu-ne capacitatea Mântuitorului de a vedea suferinţa celorlalţi, de a lua aminte la ea, de a o zări de îndată şi de a se concentra asupră-i cu o imensă milă şi totodată cu o sensibilitate demnă de puterea dumnezeiască! Măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai-marelui sinagogii, într-o intervenție căzută și decăzută ca o rugină, ca o pecingine, ca o lepră ce s-ar depune pe suprafaţa curată a pielii, ori a zidului, ori a metalului şi ar pângări-o cu molima fățărniciei. Simultan cu mânia acestuia sunt date în vileag toate principalele caracteristici ale fariseilor: legalismul strâmt şi miop, fiindcă izbuteşte să micşoreze lucrurile, problemele, situaţiile, dilemele, să le reducă la proporţii liliputane şi să le insufle un spirit de meschinărie, de avariţie, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicole!
“Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul… şi nu-l duce să-l adape”?
Adâncul conținut al acestei Pericope Evanghelice poate că înseamnă ceva din aşezarea cu perseverenţă a literei deasupra duhului, neputinţa depăşirii nivelului literal în toate cele, mai cu seamă în cele importante pentru a fi om, un soi de imobilizare a minţii şi a sufletului la acest palier, un soi de rutină și de rugină pe această treaptă de jos a scării ce urcă spre libertate şi înţelegere. De aici, tendinţa fermă de a reacţiona, ori de câte ori se iveşte prilejul, înghiţind cămila şi strecurând cu grijă ţânţarul, mai ales că făţărnicia absolută, neşovăitoare, neruşinată de lume, de ea însăşi, de evidenţă şi de bun simţ, o vedem la tot pasul. Pe undeva pot fi: invidia, semeţia, răutatea evaluate prin ceea ce înseamnă nedespărţita şi statornica lor triadă, când se voiește transformarea sabatului, a zilei-regine, de odihnă, de sărbătoare şi bunăvoire întru Bunul Dumnezeu, în serii nesfârşite de superstiţii şi mărunţişuri, oprelişti şi prevederi neclintite, asuprire şi blestem. Încă de pe vremea aceea, ca și astăzi, fariseii au fost meşteri în treaba prefacerii Legii în basm şi a sabatului în zi de încleştare şi zăpuşeală, mai ales că absurdul travestit, și ce poate li mai absurd decât ţipetele ascuţite şi virtuoasele scrâşniri din dinţi ale acestor legalişti care-şi dezleagă şi adapă boii şi asinii şi scot vita din groapă sau din fântână în zi de sărbătoare, mimează că le vine rău şi simt că piere lumea şi se prăbuşesc stihiile pentru că e tămăduită în prezenţa lor o nefericită legată de neputinţa gârboviei, care de 18 ani nu ajungea să se ridice nicidecum în sus! Pare că întreaga fire umană, precum această femeie, era aplecată și înclinată spre pământ. Întrucât Domnul tămăduiește trupul femeii pe care satana o legase de optsprezece ani, acum era timpul pentru a fi eliberată de neputința ei, chiar și în zi de sâmbătă, însă fariseii s-au scandalizat degeaba pentru vindecarea ei. Și cine ar putea să fie acești oameni, decât cei care sunt gârboviți sufletește, pentru că nu au putut pricepe nici cele poruncite de Dumnezeu și au judecat vindecarea cu inima plecată spre pământ? Evident, aceștia țineau ziua sâmbetei în litera sa, trupește, dar, nu au observat însemnătatea ei spirituală.
Peste trei săptămâni, o știm cu toții, Lumina Naşterii Domnului ne va lumina şi încălzi și nouă sufletele, de aceea, să ne pregătim cu post şi rugăciune să-L întâmpinăm după cuviinţă. Din păcate, ura şi nedreptatea care încă mai domnesc în unele părţi ale lumii, sângele nevinovat care mai curge încă în unele părţi ale lumii, lacrimile care nu mai contenesc, ne dovedesc mereu că mesajul Evanghelic încă nu este ascultat şi că el trebuie vestit, fiindcă glasul păcii nu răsună destul de puternic peste tot.
În acest sens, ni se adeverește faptul că vorbele nu sunt de ajuns, că ele trebuiesc întărite prin fapte.
Iar Iisus a chemat-o şi i-a zis: “Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”
Aceste fapte nu trebuie să îndeplinească decât o singură con¬diţie: să fie arătarea iubirii noastre fierbinţi. Aşa ne vom pregăti cu adevărat pentru primirea Celui ce este Iubire, bunătate, pace, iar noi Îl preamărim pe Hristos din ceruri, întâmpinându-L cu iubirea noastră, făcând ceea ce a făcut El Însuși, făcând ceea ce El ne-a poruncit! Învățătura pe care ne-o dăruiește Sfânta Evanghelie din Duminica aceasta se dovedește una dintre cele mai înălţătoare şi benefice, deoarece, pe de o parte vedem pe femeia gârbovă, al cărei curaj şi a cărei credinţă fuseseră puse la o îndelungată încercare, aflată la marginea prăpastiei deznădejdii ei, dar îl vedem și pe Mântuitorul Hristos, ale cărui cuvinte simple, pline de duioşie, îi vestesc tămăduirea, iar pe de altă parte, vedem pe cel cu sufletul orb care nu vrea să vadă evidenţa însăşi, ceea ce dovedește că nu e orbire mai mare decât a aceluia care nu vrea să vadă adevărul.
Iar această îngustime a căpeteniei sinagogii nu are decât o singură explicaţie: orgoliul care ne face ca având ochi să nu vedem şi având urechi să nu auzim cuvântul adevărului! Sfânta Evanghelie mai adaugă faptul că mulți dintre cei aflați în sinagogă Îl aprobau pe Domnul şi se bucurau de toate lucrurile minunate pe care le făcea El. Din cuvintele pe care El le-a rostit cu acest prilej şi din faptele sale minunate reiese limpede pentru creştini datoria de a face binele oricând şi fără amânare. O astfel de obligaţie ni se pare firească, numai dacă ne gândim că toţi suntem fiii Tatălui Ceresc şi fraţi între noi. Toți creştinii trebuie să manifestăm faţă de semenii şi fraţii noştri aceeaşi dragoste plină de jertfelnicie, ca şi Iisus Hristos!
“Nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei”?
Chiar din clipa în care ne-am botezat, noi actualizăm în sufletele noastre în chip duhovnicesc moartea şi viaţa Lui, pentru că așa ne spune Sf. Ap. Pavel: “Ne-am îngropat cu El în moarte, prin Botez, aşa încât, după cum Hristos a înviat din morţi, prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii, că dacă ne-am făcut cu El o singură tulpină, întru asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi învierii Lui” (Romani VI, 4-5). “Noi suntem altoiţi pe El, zice tot Sfântul Ap. Pavel, şi în noi, ramuri ale vieţii sfinte, curge seva vieţii veşnice (Romani XI, 16), pentru ca să ne prefacem în aceeaşi asemănare, din mărire în mărire, precum este de la Domnul” (II Corinteni III, 18). Așadar, prin credinţa în El, L-am primit la botez, moartea Lui făcându-se moartea noastră pentru păcat. Viaţa Lui devine viaţa noastră! Acest act iniţial al Botezului ne-a făcut fiii lui Dumnezeu şi fraţii lui Iisus Hristos, Cel ce ne-a primit în Trupul Său Tainic și sfânt, ca niște mădulare ale Bisericii Sale însufleţite de Duhul Sfânt. Astfel, botezaţi în Hristos, ne-am îmbrăcat în Hristos (Galateni III, 27) şi am fost născuţi din nou la o viaţă nouă, dumnezeiască, în Hristos. De aceea, Sf. Ap. Pavel, ne porunceşte “să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani VI, 4). Noi Îl iubim pe Iisus Hristos, Cel ce ne-a iubit Cel dintâi şi şi-a dat viaţa pentru noi. Ruga pentru sănătate înseamnă şi a fi convinşi că Hristos Mântuitorul este şi Hristos Tămăduitorul, neiubitor de tristeţe, puţinătate, sărăcie şi ferecare. Iubirea pentru Mântuitorul Iisus Hristos trebuie să ne umple inimile şi să se reverse asupra semenilor noştri, pentru că numai Dumnezeu ne împărtășește puterea tămăduitoare a Iubirii Sale, atunci când ne spune: «Cum M-a iubit Tatăl Meu, aşa v-am iubit şi Eu; rămâneţi în iubirea Mea»!
La această chemare putem să răspundem, doar prin iubirea între noi, Domnul fiind o legătură mai misterioasă, mai intimă decât oricare alta pe pământ, care ne leagă unii de alţii şi ne aduce la picioarele Crucii Sale!
Profesor, Vasile GOGONEA
