Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne înalţă pe scara urcuşului şi puterea credinţei

După ce vom fi sărbătorit cu evlavie praznicul Buneivestiri, în Duminica a patra din Postul Paştilor, Sfânta Evanghelie ne pune înaintea ochilor minţii o minune săvârşită de Mântuitorul Hristos în contextul celei de-a treia vestiri a Patimilor Sale (Matei 4, 25-5, 1-12 şi Marcu 9, 17-23), deoarece evenimentul a avut loc la întoarcerea de pe Muntele Taborului, locul Schimbării la Faţă a Domnului, în prezenţa a trei dintre ucenicii Săi şi a Sfinţilor Prooroci Moise şi Ilie. Totodată, se aminteşte în această Duminică binecuvântată despre Sfântul Ioan Scărarul, cel care a scris, aşa cum a trăit, dar a şi a trăit, aşa cum a scris, iar el este pomenit ca o «scară» sau ca un «întăritor» al celor care se nevoiesc pe scara urcuşului, prin puterea credinţei, fiindcă sfântul ne arată cum urcă duhovniceşte, atât prin pilda vieţii sale, prin scrisul său, cât şi prin rugăciunile sale pentru cei ce se luptă duhovniceşte.

«Cred, Doamne, ajută necredinţei mele»
Pericopa Evanghelică ne spune că în vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pământ cu ucenicii săi, prin părţile Palestinei, lumea era plină de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibaţi în sufletele şi trupurile multor oameni chinuindu-i îngrozitor. Aşadar, ni se istoriseşte despre suferinţele unui copil surd şi mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc şi-n apă, îl făcea să scrâşnească din dinţi, să spumege, îl trântea la pământ unde rămânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.
De aceea, a venit un om la Iisus şi, îngenunchind înaintea Lui şi I-a zis: «Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are un duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl zdrobeşte; şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, dar n-au putut», iar atunci, El, răspunzând lor, a zis: “O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”! Şi l-au adus la Dânsul. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil şi acesta, căzând la pământ, se tăvălea şi spumega. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: “Câtă vreme este de când i-a venit aceasta”? Iar el a răspuns: «Din copilărie; şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă; şi de poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi»! Iar Iisus i-a zis: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi şi I-a zis: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele». Văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: “Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el”. Atunci duhul, răcnind şi scuturându-l cu putere, a ieşit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: «Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim»? Iar Dânsul le-a zis: “Acest neam de diavoli, cu nimic nu poate fi izgonit, decât numai cu rugăciune şi cu post”. Ieşind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea, iar Iisus nu voia să ştie nimeni. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor omorî; iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Dar ei nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe, aşa cum ne prezintă Sfântul Evanghelist Marcu, cel care mai relatează că ceilalţi ucenici ai Domnului, aflaţi la poalele muntelui, erau în sfadă cu cărturarii, cu acel prilej, subiectul tulburării fiind neputinţa ucenicilor de a vindeca un tânăr demonizat. De fapt, Pericopa Evanghelică este o imagine clară a îndoielii unora dintre noi în credinţă şi a învingerii necredinţei noastre, iar dacă ne gândim bine, oare, câţi dintre creştinii noştri nu cârtesc înaintea Lui Dumnezeu când sunt în suferinţă şi la necaz? Câţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din interese pământeşti, rostind cam aceleaşi cuvinte îndoielnice: «Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi!», «Doamne, dacă m-ai iertat, miluieşte-mă!», «Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe vrăjmaşii mei!», însă, aceasta nu e rugăciune primită de Dumnezeu!

«Întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând, prin dreapta credinţă»
După ce am desluşit înţelesul Pericopei Evanghelice, atenţia ne este reţinută de faptul că dincolo de puterea dumnezeiască a Mântuitorului se face referire la necesitatea credinţei tatălui pentru vindecarea fiului său, fapt valabil şi pentru noi, în multe situaţii de încercare pe care le întâmpinăm în viaţă. Credinţa este un izvor de putere fiinţială, este soluţia salvatoare la problemele pe care le întâmpinăm, însă, trebuie să înţelegem că este vorba despre credinţa cea adevărată în Dumnezeu care înlesneşte lucrarea Sa în viaţa noastră, mai precis, este încrederea în puterea Lui Dumnezeu şi, totodată, încrederea că Dumnezeu vrea şi poate interveni în viaţa noastră, în ajutorul nostru. Deşi credinţa este la îndemâna noastră, numai Dumnezeu ne înalţă pe scara urcuşului, prin puterea credinţei noastre, iar, din slăbiciunea sau din ezitarea noastră, nu este simplu să credem. Pentru că nu este o simplă mişcare a minţii, ci, tocmai depăşirea ei şi încredinţarea într-o realitate dincolo de noi, o realitate spirituală, un fapt care adesea contravine logicii cu care ne-a obişnuit raţiunea. Aceasta nu înseamnă că raţiunea încorsetată în prejudecăţi şi credinţa se exclud reciproc. De altfel, toată creaţia poartă în fiecare element al ei o anume raţionalitate, iar aceasta arată funcţiunea şi scopul pentru care orice lucru sau fiinţă au fost create de Dumnezeu, mai ales când avem senzaţia că inteligibilitatea tuturor este asemenea unei cărţi deschise pentru raţiunea omului, fapt valabil şi pentru credinţă care, până la un punct, se lasă citită de raţiune. În acest fel, raţiunea poate proba veridicitatea credinţei, distingând-o de falsele credinţe şi fetişuri. Poate şi pe fondul confirmării acestui lucru, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul în Duminica a patra din post, ca fiind un dascăl al pocăinţei, să mai reţinem că se numeşte Scărarul, pentru că a scris o carte deosebită pe care a intitulat-o «Scara virtuţilor» sau «Scara paradisului», prin care ne arată cum, prin lepădarea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, oamenii urcă duhovniceşte, în sufletul lor, spre învierea sufletului şi spre întâlnirea cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, adică prin comuniunea cu Dumnezeu, semenii noştri dobândesc Raiul sau Paradisul, mai ales că «Scara» a fost şi încă mai este în multe lăcaşe de cult şi de închinăciune, o călăuză duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi în dobândirea virtuţilor. Cu certitudine, Sfântul Ioan Scărarul, amintit în Duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti, îi ajută mult pe toţi cei care se luptă duhovniceşte, aşa după cum ne arată cartea Triodului: «Întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând, prin dreapta credinţă, la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, şi păzeşti pe oameni de vătămarea lor, o Ioane, scara virtuţilor; şi acum te rogi, să se mântuiască robii tăi»(Utrenia Duminicii a IV-a).

«Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre»
Viața lui a fost ascunsă, smerită și aprinsă de dumnezeiască dorire, fiindcă patruzeci de ani a trăit sihăstrește, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată și de focul dumnezeieștii iubiri. Toată petrecerea lui era în rugăciunea neîncetată și în nemăsurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a făcut pildă a toată virtutea și doctor sufletesc iscusit, plin de înțelepciune, căci Duhul Sfânt vorbea prin gura lui, ajungând ca o «stea nerătăcită și luminând până la marginile lumii» (Condac). Bogăția înțelepciunii sale a adunat-o în vistieria duhovnicească numită «Scara Raiului», pe care a făcut-o darul cel mai de preț al vieții călugărești. Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieții smerite a Domnului, «Scara» sa ne urcă din treaptă în treaptă, de la cele pământești la cele cerești. Fuga de lume, adică lepădarea de avuții, de rudenii și de sine însuși, intrarea sub ascultarea unui povățuitor iscusit, căința cu lacrimi și aducerea aminte de moarte, tăcerea, înfrânarea și lepădarea de toată grija cea lumească ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulțimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia și celelalte și ne vor ridica spre agonisirea virtuților duhovnicești: blândețea, curăția, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia și rugăciunea, liniștea și nepătimirea și cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. După ce el a urcat mai întâi aceste minunate trepte și a ajuns la capătul de sus, Sf. Ioan ne îndeamnă și pe noi: «Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre!». (Is. 2, 3). Plină de dumnezeiască înțelepciune, «Scara» este o povățuire iscusită pentru cei retrași din lume, care voiesc să se lase scriși cu degetul Lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, ca să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri. Prin «Scara Raiului», Sfântul Ioan Scărarul este slujitorul Domnului, cel care a ajuns ca să vadă suişul omului, din iad până la Ceruri, în Rai. El a ajuns ca să vadă scara de la pământ la Ceruri, scara care se întinde din adâncurile iadului omenesc până în vârful Raiului, al Ierusalimului Ceresc. A ajuns ca să vadă şi a scris ca un sfânt educat, foarte învăţat, care şi-a condus mereu sufletul pe cărările Lui Hristos şi i-a călăuzit pe toți cei din iad până la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepătimire. Şi cu dumnezeiasca-i înţelepciune, ne-a descris toate acestea, ne-a descris ce ajunge să trăiască omul, luptându-se cu fiecare diavol ascuns în spatele păcatului. În esenţă, pentru că Dumnezeu ne înalţă pe scara urcuşului, până la puterea credinţei, «Scara Raiului» mai înseamnă şi sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, bunăvoinţa, milostenia, dragostea adevărată, iubirea şi mărturisirea Lui Hristos, pătimirea pentru Domnul Hristos şi încă multe alte sfinte virtuţi ale Noului Legământ.
Profesor, Vasile GOGONEA