În Duminica a 24-a după Rusalii se citește la Sfânta Liturghie despre Învierea Semidei, fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum (Evanghelia după Sf. Ev. Luca, la capit.8,vers.41-56), în care ni se descoperă minunea săvârșită de către Mântuitorul Iisus Hristos, minune care preînchipuie pe cei care păcătuiesc cu mintea şi cu voinţa, dar nu cu lucrul sau cu fapta, întrucât nu au avut vreme sau putere, pentru că, de fapt, minunea săvârșită ne întărește în credință și ne învață să sporim dragostea față de aproapele, să vedem că Hristos nu silește pe nimeni să creadă sau să iubească, ci, rămâne fidel libertății pe care a dăruit-o Tatăl Ceresc omului, ca o dovadă că Dumnezeu ne îndrumă și ne povățuiește să căutăm harul sfințeniei în vistieria inimii noastre.
«A venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică de doisprezece ani, şi ea era pe moarte»
Așadar, în Duminica a 24-a după Rusalii se citește din Sfânta Evanghelie despre Învierea fiicei lui Iair – una dintre cele trei învieri pe care ştim că le-a făptuit Mântuitorul Hristos în timpul vieţii Sale pe pământ, când Sf. Evanghelist Luca ne arată că mai-marele sinagogii din Capernaum, pe numele său Iair, avea o fiică de doisprezece ani care se zbătea între viaţă şi moarte, acesta fiind singurul copil pe care îl avea. Deci, auzind el de Mântuitorul Iisus Hristos că a vindecat o mulţime de bolnavi, îndată şi-a făcut loc printre cei care-L împresurau pe Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui, i-a spus durerea sa şi L-a rugat să meargă la casa lui pentru a vindeca pe fiica sa grav bolnavă. Vedem că Iair L-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei sale, iar credința lui avea ceva trupesc întrânsa, când a spus: «Pune mâna Ta peste ea», ca un fel palpabil de vindecare, de parcă ar fi avut Cuvântul Lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! Oare, glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr, cel de patru zile mort şi îngropat, n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna Sa? Se vădește, astfel, puterea credinței omului! Domnul a fost, însă, preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă a constatat o lipsă a credinţei acestuia! Mai aflăm, din relatarea Sf. Evanghelist, că pe drumul spre casa în care se afla fiica bolnavă pe moarte a lui Iair s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe îndureratul părinte că Hristos Cel plin de Har vindecă în orice chip s-ar apropia cineva de El. Deci, e vorba despre o femeie bolnavă de doisprezece ani de curgere de sânge, care cheltuise toată averea sa cu medicii, dar nu s-a vindecat.
“Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!ˮ
Această femeie s-a atins de haina lui Iisus pe furiş, venind smerită şi plină de credinţă, iar în momentul când s-a atins de Iisus, ea s-a vindecat. Şi a zis Iisus: “Cine este cel ce s-a atins de Mine?ˮ. Atunci, toţi tăgăduind în jurul Său, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: «Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: “Cine este cel ce s-a atins de Mine?ˮ». Iar Iisus a zis: “S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mineˮ. Dar, de fapt, de ce întreabă Domnul? Ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca să întărească pentru totdeauna credinţa în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere de-a pururi tămăduitoare tuturor celor de atunci, ca și nouă tuturor, pentru că arătându-le tuturor celor de față credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa, fiindcă are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor Sale. Prin urmare, femeia bolnavă, simţind că a fost oarecum văzută sau descoperită, a început să tremure de sfială şi de emoţie, dar pe când ea tremura, Mântuitorul Iisus Hristos a încurajat-o şi i-a zis: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!ˮ(Luca 8, 48). Domnul nu i-a spus: “îndrăzneşte, femeieˮ, ci, i-a zis «fiică», iar când Mântuitorul numeşte pe cineva «fiu» sau «fiică», acest fapt înseamnă că El a recunoscut în persoana respectivă o credinţă foarte puternică. Din acest motiv, femeia vindecată este numită «fiică» și îi spune: “Mergi în pace!ˮ. Arată Sf. Evanghelist că după ce Mântuitorul a vindecat femeia bolnavă, cineva din casa lui Iair a venit să-i spună acestuia: «A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul» (Lc. 8, 49), iar nefericitul părinte, la vestea morţii fiicei sale a fost copleşit de durere.
“Copilă, scoală-te!ˮ, iar în momentul acela «duhul ei s-a întors şi a înviat îndată»
Dar, pentru că în marea Lui Bunătate, Dumnezeu ne îndrumă și ne povățuiește să căutăm harul sfințeniei în vistieria inimii noastre, pentru a-l ajuta pe Iair și a-i da un cuvânt de învățătură ca să nu cadă, ci să trezească în el o credință de nestrămutat, îi spune cu Har dumnezeiesc: “Nu te teme; crede numai şi se va izbăviˮ, deci, crede şi ea se va ridica din moarte! Până să intre în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. În final, Domnul le-a spus: “Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a muritˮ. Așadar, intrând în casă, Mântuitorul n-a lăsat pe nimeni să fie de față, decât numai Petru, Ioan şi Iacov, ca și tatăl copilei şi mama sa. Prin urmare, a luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Faţă de pe Tabor, plus faptul că aceştia trei aveau să vadă cea dintâi Înviere din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos! Atunci, scoţându-i pe toţi afară şi apucând-o pe fată de mână, a strigat, zicând: “Copilă, scoală-te!ˮ, iar în momentul acela, spune Sfânta Evanghelie, «duhul ei s-a întors şi a înviat îndată» (Lc. 8, 55). Pentru ca să demonstreze realitatea învierii ei, «a poruncit Iisus să-i dea să mănânce» (Lc. 8, 55), iar părinţilor fetei, uimiţi de puterea Lui, Mântuitorul «le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat» (Lc. 8, 56). În acest fel, dând poruncă să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat, iar noi, când ne străduim să deslușim bucuria şi întărirea credinţei lui Iair, ne dăm seama că din momentul acela, când a văzut unica fiică ce era moartă, înviată în faţa tuturor, înţelegem că minunea aceasta a făcut-o pentru ca să se întărească în sufletul nostru credinţa. “Crede şi se va izbăvi fiica ta”. Au cunoscut toţi, așadar, că Dumnezeu, Hristos Mântuitorul este Cel care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii. El a înviat pe fiica lui Iair care avea numai 12 ani şi îl îndeamnă pe Iair să creadă, deşi durerea în momentul acela îl copleşea! Dar, Cuvântul Lui Hristos: “crede numai” îl întăreşte, îi dă putere să creadă şi să vadă minunea învierii fiicei sale. Toate minunile pe care le-a săvârşit Domnul nostru Iisus Hristos sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Fiul Lui Dumnezeu, ca să aibă viaţă veşnică. Pe Sfinții Apostoli i-a pregătit prin cuvântul învăţăturii, prin semnele şi minunile ce le-a săvârşit, apoi, când le-a vorbit deschis despre Împărăţia cerurilor şi despre tainele credinţei, pentru că urmau să-L vadă preamărit, după moartea Sa pe cruce, în slava Învierii. Să mai spunem că în credinţă este un urcuş, fiindcă nu toate le poţi primi de la început şi nu toţi primim la fel. Iair s-a rugat, a căzut în genunchi, la rândul ei femeia a crezut şi credinţa ei a mântuit-o, fiindcă ea avea credinţă adevărată, statornică. În viața unor oameni sunt credinţe deşarte, dar falsele credinţe nu mântuiesc, acelea sunt înşelătoare de suflet, iar practicile care izvorăsc din ele sunt blasfemii împotriva adevărului revelat al credinţei noastre dreptmăritoare, împotriva lui Dumnezeu. Numai Biserica este purtătoarea credinţei, iar în Biserică, pe unii i-a pus Dumnezeu prin Hristos, slujitori ca să înveţe şi să păstreze tainele credinţei şi să nu fie defăimat numele Lui Dumnezeu!
“Astăzi, de la noi, creştinii, se cere să fim protagonişti ai unei revoluţii a blândeţii”
Așadar, oameni buni, prin ascultarea cuvântului adevărului, să se întărească mai mult credinţa noastră, să avem pace cu Dumnezeu şi iubire între noi, oamenii. Credinţa cea adevărată este lucrătoare prin iubire. Trebuie să iubim şi să ajutăm pe aproapele nostru, indiferent de ce credinţă, culoare, neam este sau ce pregătire are. Să ajutăm cu sfatul, cu fapta şi în orice moment, orice om să fie ajutat spre tot lucrul cel bun, căci în el este chipul Lui Dumnezeu pentru care s-a răstignit Hristos Mântuitorul ca să-l răscumpere! Credinţa noastră a păstrat unitatea Duhului Lui Hristos, prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, prin care am primit-o şi am păstrat-o, iar credinţa ne-a păstrat fiinţa noastră naţională. Aşa a devenit credinţa «lege strămoşească», pentru că ne-a întărit şi ne-a unit în faţa vitregiei vremurilor. Iar, ca să fim sinceri cu noi înșine, merită să apreciem și cuvintele Papei Francisc, cel care, sosind în Suedia pentru a comemora reforma protestantă, avea să declare: “Pentru noi, creştinii, e o prioritate să mergem în întâmpinarea celor abandonaţi – pentru că sunt abandonaţi de propria patrie! – şi a celor marginalizaţi şi să facem simţită sensibilitatea şi iubirea milostivă a Lui Dumnezeu, care nu abandonează pe nimeni, ci îi primeşte pe toţi. Astăzi, de la noi, creştinii, se cere să fim protagonişti ai unei revoluţii a blândeţii”(sic!!), preciza la un moment dat Suveranul Pontif. Prin urmare, pentru orice creștin, trăitor pe acest pământ, pentru cel ce cunoaşte învăţătura adusă în lume de Fiul Lui Dumnezeu, nici moartea nu mai este sfârşitul vieţii, ci continuarea ei dincolo de mormânt, în veşnicie. Învierea fiicei lui Iair de către Domnul Iisus Hristos ne lămureşte nouă neliniştitoarea problemă a vieţii şi a morţii, arătând că viaţa depăşeşte puterea morţii şi că omul este creat şi se naşte pentru ca, trăind viaţa pământească, să dobândească bucuria veşnică, bucuria pe care «ochiul nu a văzut-o şi la inima omului nu s-a suit» (I Corinteni 3, 9). Dacă omul este chipul Lui Dumnezeu, nici chipul Său nu poate fi muritor. Viaţa este un dar al Lui Dumnezeu, iar pentru noi, creştinii, viaţa este o taină ascunsă cu Hristos în Dumnezeu Tatăl Ceresc. Evanghelia Lui este a vieţii nemuritoare, urmarea Lui este asigurarea vieţii veşnice, iar cine crede în El şi face voia Lui, dobândeşte viaţă veşnică, fiindcă Dumnezeu ne învață mereu să căutăm harul şi în vistieria inimii noastre!
Profesor, Vasile GOGONEA
