În Duminica a patra din Postul Paştilor (a Sf.Cuv.Ioan Scărarul); Ap. Evrei 6, 13-20; Ev. Marcu 9, 17-32(Vindecarea fiului lunatic) Ev. Matei 4, 25; 5, 1-12(Predica de pe munte – Fericirile), vom asculta la Sfânta Liturghie predica închinată Sfântului Ioan Scărarul, care a trăit între anii 579 şi 649, petrecând viaţa călugărească mai întâi în ascultare de duhovnic, apoi, timp de 40 de ani, viaţă retrasă, de linişte şi rugăciune suişul omului din iad până în cer, până în rai, cel care a scris “Scara Raiului”. După cum arată însuşi titlul acestei lucrări, ea prezintă viața în Hristos ca un suiş duhovnicesc, o scară cu treizeci de trepte, de la lepădarea de lume şi până la unirea celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea si dragostea. Tot în Duminica aceasta avem istorisirea despre tămăduirea de către Iisus Hristos a copilului îndrăcit surd şi mut prin izgonirea duhului necurat care îi pricinuia nefericitului copil surzenia şi muţenia. Şi tot în această Duminică Sfântă, se va vorbi despre fericiri, deoarece, după rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, credinciosul trebuia să asculte de cele 10 porunci care spuneau, potrivit cuvintelor Mântuitorului: “Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17), cele 10 porunci trebuie păzite şi de creştini, întocmai. Pe lângă aceste zece porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în chip de “fericiri”, fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le îndeplinim. Faptul ca Mântuitorul înfăţişează laolaltă fericirea şi desăvârşirea arată că acestea sunt strâns legate, deoarece, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea.
“Scară“ sau întăritor al celor ce se nevoiesc şi urcă sau sporesc duhovniceşte
În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, în această a patra Duminică a Postului Mare, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi. Vedem cum o virtute duce către alta, pe măsură ce omul se înalţă din ce în ce mai sus şi în final ajunge la acea înălţime unde sălăşluieşte cununa virtuţilor, care este numită “iubirea creştină”, potrivit căreia, fiecare virtute hrăneşte sufletul omului, îl face fericit, coboară în sufletul său odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul omului, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea. În lucrarea sa “Scara”, se vede că Sf. Ioan a scris cum a trăit şi a trăit aşa cum a scris. De aceea, în Duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti, el este pomenit ca “scară“ sau întăritor al celor ce se nevoiesc şi urcă sau sporesc duhovniceşte, atât prin pilda vieţii, prin scrisul său, cât şi prin rugăciunile pentru cei ce se luptă duhovniceşte să-şi zidească propria Scară. El este o făclie şi o bună călăuză duhovnicească postitorilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Lumina Sfintelor Paşti. De fapt, după cum Hristos s-a folosit de trupul Său pentru a birui diavolul, păcatul și moartea, tot astfel trebuie să ne folosim de trupul nostru pentru a lupta împotriva anumitor aspecte ale “trupului”[1]. Scărarul adoptă o atitudine asemănătoare: “nu voi mai putea dobândi virtuțile dacă voi nimici trupul”. A căuta sensul ultim în ordinea materială, fără Dumnezeu, înseamnă a absolutiza relativul, a-l amputa într un mod teribil. Relativ fiind, trupul este legat atât de Dumnezeu, cât și de ceilalți oameni şi nu este nimic uimitor că cel nematerial luptă cu cel material. Ce este cu adevărat uimitor este că cineva care se află în materie și este în vrăjmășie cu această materie dușmănoasă și vicleană îi alungă pe dușmanii nemateriali.
“Acest neam de demoni prin nimic nu poate ieşi decât numai prin rugăciune şi prin post”
În Duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti, Sfânta Evanghelie ne istoriseşte despre vindecarea unui tânăr chinuit cumplit de “un duh mut”. Mişcat de suferinţa acestuia şi la rugăciunea tatălui său, Iisus Nazarineanul îl izbăveşte din ghearele necuratului diavol, care este crud şi “ucigător de oameni” (In. 8, 44). La întrebarea ucenicilor Săi, de ce ei n-au putut să izgonească duhul cel rău, Domnul le răspunde: “Acest neam de demoni prin nimic nu poate ieşi decât numai prin rugăciune şi prin post” (Mc. 9, 29). Sfintele Evanghelii şi istoria Bisericii consemnează nenumărate cazuri de demonizare şi uneori de vindecări ale demonizării. Demonizarea este o formă extremă a influenţei duhurilor răutăţii (Efes. 6, 12) asupra omului, astfel încât acesta din urmă devine controlat de puterile rele. Însă există şi o altă formă de demonizare într-un înţeles mai larg. Este vorba de faptul că orice patimă care îl stăpâneşte pe om are în fundal o influenţă demonică. Astfel, atâţia demoni sunt prezenţi în viaţa omului câte patimi îl stăpânesc. Biserica ne cheamă în Duminica a 4-a a Postului Mare să intensificăm postul şi rugăciunea unite cu credinţa puternică şi lepădarea de sine ca remedii ale patimilor şi ca instrumente ale alungării prezenţei şi influenţei demonice din viaţa noastră. Demonizarea este o realitate înfricoşătoare a vieţii omeneşti, dar avându-L pe Hristos, Biruitorul iadului, putem nimici puterea demonilor. Pe traseul vieţii duhovniceşti, întâmpinăm multe încercări, însă, aproape în exclusivitate, acestea ţin de neputinţele noastre sufleteşti, astfel încât chiar atacurile exterioare vizează slăbiciunile şi neaşezările noastre lăuntrice.
“Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”
Vindecând pe fiul lunatic, Hristos-Domnul ne învaţă că una dintre cele mai puternice soluţii pentru vindecarea noastră lăuntrică de rănile provocate de patimi este credinţa unită cu postul şi rugăciunea. Minunea vindecării fiului lunatic este redată de toţi trei evangheliştii sinoptici (Mt. 17; Mc. 9 şi Lc. 9). Matei şi Marcu plasează această vindecare imediat după Schimbarea la Faţă şi după a doua prevestire a Sfintelor Pătimiri. Acest lucru nu este, desigur, întâmplător. Tradiţia exegetică patristică vede în această înlănţuire de evenimente mai mult decât o simplă cronologie. Există şi o legătură de tip sincronic între aceste evenimente. Astfel, textul biblic ne arată că la vederea Luminii dumnezeieşti, pe care au pregustat-o ucenicii pe Tabor, se ajunge mortificând patimile prin post şi rugăciune şi unindu-ne cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Cuvintele tatălui aflat în pragul descurajării ne descoperă o realitate duhovnicească profundă. La întrebarea lui Hristos dacă crede că fiul său poate fi vindecat, tatăl răspunde printr-o formulare paradoxală: “Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (v. 24). Formularea arată nu numai faptul că tatăl în cauză nu avea credinţă destulă, ci mai cu seamă faptul că demersul uman singur, chiar şi în domeniul credinţei, este sortit eşecului. Cu alte cuvinte, toate virtuţile creştine sunt nu numai eforturi umane, ci şi daruri ale lui Dumnezeu. Practic, ele sunt rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu. Evanghelistul Marcu aminteşte că, înainte de vindecare, demonul îl arunca pe copil în foc şi în apă, încercând, astfel, să îl piardă. Contând pe slăbiciunea firii omeneşti, diavolul nu se arată în zdrenţe şi mizerie, fiindcă în acest caz l-am respinge, ci în mantie regală, înconjurat de lumini atrăgătoare, purtând pe buze vorbe dulci şi amăgitoare. El seamănă în jurul nostru miraje ipocrite, plăceri vulgare, profituri pe căi necinstite şi exaltă bucuria de a trăi pe planul minor al vieţii.
“Cele nevăzute ale Lui se văd de la făcerea lumii, înţelegându-se din făpturi”
Creştinii care cunosc şi urmează pe Hristos sunt “învăţati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) şi “fii ai luminii… nu ai întunericului” (I Tes. 5, 5), întrucât au dobândit învăţătură dumnezeiască de la Biserică, prin harul Sfântului Duh (I Cor. 5 ş.u.). Dar, săraci cu duhul sunt creştinii care, cugetând necontenit la desăvârşirea dumnezeiască, îşi dau seama cât de departe sunt ei de ea! Cei ce îşi dezlipesc de bună voie inima de bunurile pământeşti, îşi golesc mintea de cunoştinţele cele de arte şi îşi eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel sărăcită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cereşti, cu bogăţia ştiinţei dumnezeieşti şi cu iubirea celor veşnice.
Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred niciodată desăvârşiţi, ci râvnesc şi se străduiesc fără încetare să urce treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii. Pătrunşi de convingerea că nu au nimic de la sine şi că nu pot înfăptui nimic pentru mântuirea lor fără ajutorul şi Harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât petrec în trup, sunt încă departe de fericirea veşnică, creştinii imploră necontenit îndurarea Harului Bunului Dumnezeu. Doar unii ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni, şi mai ales în făpturile Sale, precum este scris: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la făcerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20). Pe unii ca aceştia, Biserica îi numeşte «văzători de Dumnezeu», dar vederea lui Dumnezeu în această viaţă este curăţenia inimii, condiţia cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte.
Profesor, Vasile GOGONEA
P.S. În Duminica a patra din Postul Mare, 18 martie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie la Mănăstirea Crasna, Gorj.
