Cultura

Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne sădește în suflet Pilda samarineanului milostiv

11 noiembrie 2016, 00:00 | 0 comentarii  |  397 vizualizari
pilda samarineanului

În Duminica a 25-a după Rusalii se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie Pericopa Evanghelică prin care Sfântul Evanghelist Luca prezintă una dintre cele mai frumoase parabole rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscută sub numele de Pilda samarineanului milostiv(Luca 10, 25-37), o minunată şi neasemuită «lecţie de viaţă» sau poate «lecţie de vieţuire» care ne sădeşte în suflet un adevăr de adâncă trăire, prin care înţelegem că orice om aflat în momente grele, trebuie sprijinit şi ajutat, fără a ţine cont de diferenţele etnice, religioase, sociale sau de altă natură, mai ales că ni se descoperă şi taina mântuirii neamului omenesc, prin Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Cel ce a coborât din ceruri şi S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i mântuiască de păcat şi de moarte, dăruindu-le viaţă veşnică în Împărăţia cerului.

“Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari”? «Cel care a avut milă de el», după care Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”
Aşadar, Sfânta Evanghelie de la Luca ne spune că un învăţător de lege, ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, despre Împărăţia Cerurilor şi despre viaţa veşnică, s-a apropiat de Domnul cu gândul viclean ca să-L ispitească şi L-a întrebat: «Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?», iar imediat răspunsul Mântuitorului a fost: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”, la care legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi»! “Drept ai răspuns”, îi zice Mântuitorul. “Fă aceasta şi vei fi viu”. Iar legiuitorul, ca un mefient şi apăsat de goliciune sufletească, manifestând ura şi dispreţul pentru celelalte popoare străine, a pus Mântuitorului întrebarea: «Şi cine este aproapele meu?» Atunci, Mântuitorul îi răspunde prin această încântătoare pildă a Samarineanului milostiv, care arată că «Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut şi un levit şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi» (Luca 10, 30-35), din care noi putem înţelege că, de fapt, iubirea Lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele: Bunul Dumnezeu. Evident, printre multele virtuţi care trebuie să crească şi să aducă roade în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum şi de dulceaţă este cea dintâi dintre virtuţi: iubirea. Este numită regina tuturor virtuţilor şi legătura desăvârşită a desăvârşirii creştine. Această sfântă virtute poate avea ca obiect pe Dumnezeu sau pe aproapele nostru. Pilda este demnă de înţeles, dar Iisus este acela care întreabă pe învăţătorul de lege: “Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, iar deodată răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: «Cel care a avut milă de el», după care Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”, acesta fiind cuvântul cu care se încheie această pildă, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei fiind în viaţa pe care ne-o dorim sfântă.

Semnatura eletronica CertDigital

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”
Desigur, pe lângă iubirea cu care trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte, prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru, iar această iubire de aproapele, Mântuitorul nu numai că ne-o porunceşte, dar, El însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii Sale, fapt ilustrat prin aceea că toţi samarineanulmilostiv[1]Apostolii au trăit în chip deosebit virtutea iubirii. Pentru că acolo unde este iubire este pace în suflet, linişte şi siguranţă în mijlocul familiei şi al neamurilor. Acolo unde nu există iubire, nu există, nici pace, nici siguranţă. Desigur, ne putem întreba: de ce preotul şi levitul nu au fost mişcaţi de imaginea omului rănit şi prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai templului, nu cuprinsese îndeajuns fiinţa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu şi plinitorii ei. Pe când Samarineanul, adică un om ce făcea parte dintr-un neam urât de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi, plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu acea rugăminte de a avea grijă de el şi făgăduind să restituie, la întoarcere, toate cheltuielile, fără să se întrebe de ce neam sau religie este rănitul. Samarineanul are milă, se opreşte şi leagă rănile celui osândit, fiindcă sufletul lui, descătuşat de ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins şi încălzit de iubire. Ascultând la biserică această parabolă şi adâncind în gând fapta Samarineanului, este necesar să ne întrebăm, dacă noi, creştinii, suntem cu mintea şi cu sufletul deasupra concepţiei strâmte, înguste a fariseilor, cu privire la aproapele. Mai ales în zilele noastre, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa şi viaţa. Să vedem că faţa lui este faţa noastră, chipul lui este chip de om, ca şi noi! De aceea, să privim cu multă grijă şi cu dragoste chipul şi viaţa acestor oameni, pentru că lumea de astăzi este un nesfârşit drum dintre Ierusalim şi Ierihon, pe care zac cei mai mulţi dintre semenii noştri, ca şi cel căzut între tâlhari, din Sfânta Evanghelie, cu deosebirea că azi, din păcate, puţini sunt cei care se pleacă cu dragoste de frate asupra lor. De aceea se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de samarineni milostivi. Fiecare dintre noi poate fi un samarinean milostiv şi astfel să recunoască prin iubire pe aproapele său. Să avem, deci, pentru fiecare, untdelemnul iubirii de frate, ca să-i alinăm rănile sufleteşti şi trupeşti, pentru cel amărât o vorbă de mângâiere, pentru cel sărac o bucată de pâine, pentru cel neştiutor un sfat bun, pentru cel nefericit o vorbă bună, pentru cel rătăcit un îndemn din inimă curate!

Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc
Dar Evanghelia Duminicii acesteia ne mai arată că nu este vorba aici de un preot nemilostiv şi nu se face referire în această parabolă, nici la Ierusalimul, nici la Ierihonul acesta pământesc. Cu totul altul este înţelesul Evangheliei a cărui tâlcuire o facem cu ajutorul harului dumnezeiesc. Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc, Ierusalimul este raiul, fericirea cea veşnică, iar Ierihonul este lumea aceasta pământească. Aici, Ierusalimul mai înseamnă suire, iar Ierihonul înseamnă coborâre, şi pentru neascultarea lui, Adam a fost scos din fericire şi coborât în această lume între tâlhari, iar tâlharii nu sunt alţii decât demonii iadului, cei care l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se bucura în rai. Dar, nu numai atât, ci i-au făcut şi răni, adică l-au cufundat pe om în păcate grele, căci precum rana sapă în trupul omului, tot aşa păcatul răneşte sufletul omului. Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit, fără să aibă milă de el, este preotul legii vechi, preotul Vechiului Testament, care n-a putut să-l ajute pe om, adică, să-l mântuiască, fiindcă nu avea har. Levitul care a trecut după preot şi a făcut la fel ca el, adică, a lăsat rănitul în drum, aceştia au fost proorocii Vechiului Testament, care nici ei n-au putut să-l ajute pe om, adică să-l mântuiască. În cele din urmă, iată, trece un samarinean care era în călătorie, adică în misiune. Când vede pe cel bătut şi rănit, i se face milă de el, toarnă repede vin şi untdelemn peste răni, le înfăşoară cu pânză, apoi îl ridică pe asinul său şi îl duce la o casă de oaspeţi, la un han. Aici, l-a dat în primire hangiului şi scoţând doi dinari, i-a dat spre cheltuială, spunându-i că ce va mai cheltui în plus, îi va da înapoi la întoarcere. Acesta este Samarineanul milostiv! Constatăm cu mâhnire că oamenii pe care îi numim creştini, nu au gustat şi nici nu vor să guste învăţătura sănătoasă a Bisericii creştine a Evangheliei Mântuitorului nostru, iar după mai bine de 2000 de ani, suprema jertfă de pe Golgota, săvârşită de Fiul Lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu este înţeleasă şi urmată îndeajuns. Lumea în care trăim este uneori stăpânită de instincte animalice, de vanităţi oarbe şi de acţiuni deşarte şi criminale, iar multitudinea mizeriilor omeneşti a luat proporţii înspăimântătoare, datorită îndepărtării omului de învăţătura Bisericii, de învăţătura Fiului Lui Dumnezeu.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

ECO JURNAL