Pericopa Evanghelică a celei de-a treia Duminici pregătitoare pentru intrarea noastră în Sfântul şi Marele Post al Învierii Domnului, vedem că se intitulează în mod sugestiv, cea a Înfricoșătoarei judecăți sau a Judecăţii de apoi, nu doar pentru a ne dovedi cu prisosință că Dumnezeu are acea neasemuită disponibilitate de a preface marea Lui Bunătate în dreptate divină, dar și pentru a ne oferi un prilej de meditație profundă, privitoare la momentul judecății celei drepte și neîndurătoare, care marchează deschiderea drumului nostru, ca persoane umane, spre viața cea veșnică a Împărăției Cerurilor!
“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El…”
Dacă Duminica Fiului Risipitor ne-a pus înainte dragostea cea preamilostivă a Lui Dumnezeu față de oameni, Duminica Înfricoșatei Judecăți, ne face să medităm la răspunsul omului față de iubirea cea plină de Bunătate a Lui Dumnezeu, ca un răspuns care se îndreaptă deopotrivă către Dumnezeu și către aproapele nostru, mai ales că această pildă ne zugrăvește ca o lecție de învățătură, tocmai Judecata universală, care va fi la a doua venire a Fiului Lui Dumnezeu, atunci când Hristos se va înfățișa în toată slava Sa cerească, iar înaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toți drepții și toți păcătoșii, persoane care vor fi judecate după răspunsul pe care l-au dat dragostei Lui Dumnezeu și Înaltei milostivirii Sale. Sfânta Evanghelie ne arată așezarea cea din urmă a raporturilor dintre timp și veșnicie, între cer și pământ, între Dumnezeu și omenire, pentru a descrie Judecata de Apoi și modul în care se va arăta aprinderea mâniei Domnului (Sofonie 2, 2). Aceasta ne arată nouă clipa cea înfricoșătoare, poate cea mai plină de bucurie pentru cei drepți, când mila Lui Dumnezeu va lăsa locul judecății Lui divine, dar atunci va fi prea târziu pentru fapte bune și prea târziu pentru pocăință!
“Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei”
Când plângerea nu va mai primi nici un răspuns și când lacrimile noastre nu vor mai cădea în mâinile îngerilor, când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea Judecătorul pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine». Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: “Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine”? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: «Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut». Atunci, va zice şi celor de-a stânga: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat!». Atunci vor răspunde şi ei, zicând: “Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit”? El însă le va răspunde zicând: «Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!». Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică!
«Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic…»
În această Duminică a 35-a după Rusalii, a lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei Judecăţi, un amplu verdict al instanței divine aduce înaintea ochilor noștri sufleteşti o scenă cutremurătoare, cea a Judecăţii Universale de la sfârşitul veacurilor, la care toţi vom da socoteală, înaintea tuturor oamenilor şi a îngerilor, pentru toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre rele, chiar şi pentru urmările lor, ca să ne aşezăm pentru veşnicie în locul şi starea potrivite cu acestea. Vom aduce cu noi diferite fapte, cuvinte şi gânduri ale noastre, locuri şi stări spre care am tins şi cu care ne-am obişnuit încă de aici, din viaţa aceasta. În sensul acesta constă caraterul înfricoşător al Judecăţii, în faptul că ea este definitivă(!!!), spre deosebire de judecata particulară, ce are loc imediat după moartea fiecăruia, dar a cărei hotărâre poate fi schimbată prin rugăciunile ce se fac de către cei vii pentru sufletul celui adormit! La “Înfricoşata judecată” vom simți și vom vedea că Judecătorul vine pe nori, înconjurat de mulţime nenumărată de cereşti şi netrupeşti puteri. Trâmbiţele dau glas în toate colţurile pământului şi scoală pe cei morţi din mormintele lor. Cei înviaţi se îndreaptă cete-cete spre locul hotărât, spre scaunul Judecătorului, simţind deja, dinainte, care va fi hotărârea ce le va răsuna în urechi: căci faptele fiecăruia apar scrise pe fruntea fiinţei însăşi, mai ales că felul cum vor arăta faptele, va fi pe măsura faptelor şi obiceiurilor din timpul vieții pământești. Despărţirea celor de-a stânga de cei de-a dreapta se va face de la sine, pentru că dinainte totul este hotărât. O tăcere adâncă se înstăpâneşte în toată ființarea, mai ales după ce se aude hotărârea de pe urmă a Judecătorului care le spune unora: «Veniţi», iar celorlalţi: «Mergeţi de la Mine!». Aceștia din urmă vor striga cu disperare: “Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi! Fie mila Ta, Doamne, asupra noastră!”, dar atunci va fi, deja, prea târziu pentru a mai striga astfel. Încă din viața aceasta, noi trebuie să ne îngrijim a şterge din fiinţa noastră semnele de rea vieţuire care sunt scrise în ea. Atunci, vom fi gata să vărsăm râuri de lacrimi pentru a ne spăla, dar cererea de îndurare nu va mai sluji la nimic. Să plângem acum, dacă nu cu râuri de lacrimi, măcar cu pârâiaşe, dacă nici măcar acestea nu se vor afla, să ne zdrobim cu inima şi, mărturisindu-ne Domnului păcatele, să Îl rugăm să ni le ierte, făgăduind să nu-L mai întristăm prin călcarea poruncilor Lui, ci să plinim cu mai multă râvnă, după aceea, făgăduinţa de a pregusta din Bunătatea divină!
«Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!»
Dacă ananlizăm cu atenție Parabola, credem că dintre cele patru ultime realităţi ale omului: moartea, judecata, raiul şi iadul, poate că Mântuitorul nu a prezentat-o pe nici una dintre ele într-un tablou atât de zguduitor ca Judecata de Apoi, când El va pronunţa, în văzul şi auzul întregii lumi, sentinţa fără drept de apel ce va hotărî pentru veşnicie soarta fiecăruia dintre noi: calea raiului sau drumul întunecat al iadului. Dar, pe lângă acea sentinţă cutremurătoare, ceea ce ne izbeşte într-un mod surprinzător, în acest tablou, este criteriul după care Mântuitorul, Judecătorul suprem şi universal, va judeca lumea, pentru că acest criteriu de referință va fi iubirea propriu-zisă a semenilor noştri. Vedem cu oarecare uimire că mulţi, chiar şi dintre creştinii socotiţi buni samarineni, împărtășesc o părere greşită despre ceea ce formează esenţa creştinismului. Ei consideră în mod eronat că religia creştină este doctrina care, cu ajutorul legilor divine şi bisericeşti, împiedică pe om de a face răul, şi că omul care nu a făcut rău nimănui se poate declara fericit întru veşnicie. Aceasta e o socoteală pripită, deoarece în tot Vechiul şi Noul Testament, nu este un alt context care să cutremure mai tare pe om ca Evanghelia ce se va citi în Duminica aceasta, pentru că nici sufletul omenesc nu va fi cuprins de o frică mai mare decât aceea de la judecata din urmă, când toate faptele bune şi rele se vor descoperi în toată desfășurarea lor crudă. De multe ori, noi fiind prea neputincioşi, dar şi nepricepuţi, nu vom putea vorbi îndeajuns de pertinent despre acea negrăită spaimă şi înfricoşătoare venire a Domnului. E mai greu de precizat, în ce chip va veni Domnul şi care vor fi primele semne ale venirii Lui. Operele teologice de referință ne precizează, însă, că primele semne care vor vesti venirea Domnului la Judecată vor fi trâmbiţele cele cereşti. Cel de-al doilea semn care se va arăta după sunarea cea cu mare strigare a trâmbiţelor, va fi învierea morţilor. În scrierile Sfinților Părinți se arată că mare deosebire vor avea trupurile oamenilor la învierea cea de apoi de trupurile de acum, pentru că trupurile drepţilor, în vremea Judecăţii de apoi, vor fi împodobite cu patru daruri alese: cu darul strălucirii, al uşurimii, al subţiimii şi al nepătimirii.
«Atunci, drepţii vor străluci ca soarele întru Împărăţia Tatălui lor»
Așadar, fiecare trup al celor drepţi, cu nemăsurată rază ca soarele va străluci, după cum Însuşi Stăpânul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: «Atunci, drepţii vor străluci ca soarele întru Împărăţia Tatălui lor» (Matei 13, 43). Iar trupurile înviate ale celor păcătoşi, osândiţi la muncă veşnică, vor fi altfel văzute, pentru că mare va fi deosebirea trupurilor celor păcătoşi de trupurile luminate ale drepţilor şi sfinţilor lui Dumnezeu. În loc de strălucire, trupurile păcătoșilor se vor îmbrăca pe veci cu întuneric adânc, ce va fi asemenea cu smoala din chinurile iadului. Desigur, în loc de frumuseţe, trupurile păcătoşilor vor avea urâciune plină de scârbă, miros de nesuporat, iar în locul uşurimii trupurilor drepţilor, trupurile păcătoşilor vor fi prea grele şi greu de mişcat, ca să nu urmeze cu osârdie dumnezeieştile porunci. Desigur, e de înțeles că singure trupurile păcătoşilor vor fi spre muncă veşnică şi fără sfârşit. Dacă întâi a venit Iisus Hristos în chip de prunc smerit, fără cinste şi neslăvit de nimeni, acum va veni înconjurat de toate cetele îngereşti, nu ca Mântuitor, ci ca înfricoşat Judecător. Se pare că două sunt judecăţile la care va sta fiecare suflet omenesc: una particulară, când moare omul, şi alta generală, la sfârşitul veacurilor. Două sunt şi venirile lui Hristos în lume: una ca Mântuitor smerit, când a luat trup de om, a pătimit, a murit pentru noi (Luca 2, 11), şi a doua ca Judecător drept, când va veni pe norii cerului cu putere şi slavă multă să judece tot neamul omenesc (Marcu 13, 26; Luca 21, 27). Două sunt şi căile de judecată: Mila şi Dreptatea, după cum spune Proorocul David: «Milă şi judecată voi cânta Ţie, Doamne» (Psalmul 100, 1), «Mila şi adevărul iubeşte Domnul» (Psalmul 83, 12). Două sunt şi cetele oamenilor la judecată: a celor drepţi, care vor fi judecaţi după milă, şi a celor răi, care vor fi judecaţi după dreptate, pentru păcatele lor. Desigur, atunci domnii şi împăraţii pământului, de tronul şi porfira Lui Hristos se vor îngrozi, judecătorii cei nedrepţi din judecătorii și din tribunale se vor cutremura de cumpăna Judecătorului de Sus, zgârciţii banilor, pentru scumpetea lor se vor căi, beţivii şi desfrânaţii, cu pumnii se vor bate în zadar, ucigaşii, lacomii, leneşii, toţi păcătoşii, văzând judecata, vor da să fugă, dar de îngeri cu putere vor fi opriţi. Așadar, înfricoşată este judecata de apoi, înfricoşată este despărţirea celor buni de cei răi, nesuferit este glasul trâmbiţei şi hotărârea dreptului Judecător, dar mai groaznică este veşnicia muncilor care nu vor mai conteni în veac, în condițiile în care Dumnezeu preface marea Lui Bunătate, în dreptate divină!
Profesor, Vasile Gogonea
