Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu și iubirea de vrăjmași ca împlinire a primei porunci

În Duminica a 19-a după Rusalii, iată, avem la Sfânta Evanghelie Predica de pe munte, în care se liturghisește despre Iubirea vrăjmașilor, ca o împlinire a primei porunci, pentru a înțelege faptul că a iubi pe aceia care ne vrăjmășesc este cea dintâi calitate a sufletelor smerite și înalta deprindere a celor care au o inimă curată, a celor care Îl iubesc din toată inima pe Dumnezeu şi urmează poruncilor Lui, acele făpturi în care Se sălăşluieşte Duhul Sfânt, duhul smereniei, care se pătrund în desăvârșirea lor de duhul dragostei și al iertării.

“Duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt 10, 36)
După ce joi am avut Sărbătoarea «Acoperământul Preasfintei de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria», în Duminica aceasta, vom asculta Sfânta Evanghelie care ne creează o stare de neputinţă şi de nedumerire, deoarece a iubi pe vrăjmaşii noştri este un ideal care ni se pare foarte greu de împlinit, deşi este o poruncă dumnezeiască şi trebuie tratată ca atare, fiind considerată o împlinire desăvârșită a primei porunci. Deci, dacă vorbim de o poruncă dumnezeiască şi de-a pururi sfințitoare care ne priveşte nemijlocit, înseamnă că se poate şi împlini! Cel care a reuşit pe deplin să împlinească acest ideal a fost Însuşi Poruncitorul veacurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, nu numai că i-a iertat pe vrăjmaşii Lui, ci S-a dăruit pe Sine, jertfindu-Şi viaţa! El Şi-a vărsat sângele pe lemnul Crucii, pentru mântuirea vrăjmașilor şi a întregii omeniri. De-aici, trebuie să păstrăm convingerea că această poruncă dumnezeiască se poate împlini de către om, că este valabilă şi ne priveşte! Dacă ne oprim cu gândul chiar la expresia: “Duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt 10, 36), putem desluși faptul că într-o oarecare măsură, cei dintâi vrăjmaşi sau cei mai «apropiați» sunt cei din casa ta!!(??). Nu de puţine ori, pruncii îi socotesc pe părinţii lor ca fiind cei mai înverşunaţi duşmani, procedând chiar devastator prin atitudine şi comportament. Aşa se comportă copiii cu părinţii lor, mai ales în ziua de astăzi, ca şi cum ei ar fi cei mai mari duşmani, fapt pe care-l şi spun adesea cu fățărnicie. În acelaşi timp, soţii, care, la început îşi declarau iubirea nemăsurată unii altora, ajung să trăiască într-o vrajbă de nedescris şi într-o înstrăinare foarte greu de suportat. Sunt lucruri pe care le cunoaştem şi pe care, probabil, chiar le-am trăit, în familiile din care provenim sau pe care le-am format. Aşadar, dincolo de vrăjmaşii care ne vor răul, care nu ne vor în viaţă, în poziţiile sociale pe care le avem sau în bunăstarea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, cei mai apropiaţi vrăjmaşi ai noştri sunt casnicii noştri! Așadar, cuvântul Evanghelic al Duminicii acesteia, apreciind că şi păgânii fac la fel ca noi, iubindu-i pe cei care îi iubesc, avertizează că nu este nici o diferenţă între noi şi aceşti păgâni, în pofida faptului că ar trebui să fie o diferenţă, pentru că noi suntem creştini! Dacă suntem atenţi, prin faptul că îi iubim pe cei care ne iubesc şi nu ne depăşim condiţia, astfel încât să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri, ajungem să fim urâţi tocmai de cei pe care îi iubim sau, la rându-ne, ajungem să-i urâm tocmai pe cei ce ne iubesc, şi-atunci devenim mai răi decât păgânii! De la iubire la ură, de multe ori se trece foarte uşor, iar ca să înţelegem aceasta, nu trebuie să privim dincolo de ograda noastră!

“Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 31-36)
Dumnezeu și iubirea vrăjmașilor, ca o împlinire a primei porunci, ne mai arată că Iubirea Lui Iisus Hristos s-a urcat pe cruce din pricina desăvârşirii ei. Dar aceeaşi desăvârşire, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra morţii şi altfel decât prin simpla sfidare a ei, pentru că biruiește răzbind până dincolo de moarte, la o nouă viaţă. Jertfa supremei nobleţe, fiind manifestarea cea mai deplină a iubirii nesfârşite se dovedește, prin însuşi acest fapt, o biruinţă sigură a vieţii asupra morţii. Mormântul acceptat din iubire este semnul supremei încordări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Iubirea desăvârşită trebuie să meargă până la moarte, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Însuși Dumnezeu? Iubirea, n-ajunge să fie doar declarată, pentru că ea trebuie dovedită, se cere arătată. Bunul Dumnezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte, iar acesta este mare lucru când îl ştim sigur, ci şi pentru că prin Sine, iubirea Lui tindea să facă maximum pentru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei necesităţi deterministe, cum ar spune materialiștii, fiindcă iubirea este totuşi act de voinţă. Iubirea în gradul suprem este aceea care persistă, chiar când fiinţa iubită o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iubeşte desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară, nu-i așa? Moartea, în asemenea caz, nu este numai o manifestare a groaznicei decăderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposibilitatea de a fi supusă prin ceva. Nesfârşirea iubirii, nefinitudinea ei, când se întâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moarte. Dar, poate că este necesar să se întâmple şi ultima latură a alternativei pentru a-şi arăta iubirea, chiar splendida ei măreţie şi rezistenţă. Căci Domnul ne spune: “Ci, iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El e bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 31-36). Ce vorbe uimitor de pilduitoare! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti încât atunci când omul ajunge și le aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar stingherit. De ce? Pentru că de multe ori, triumful iubirii se arată parcă mai mult prin moarte! Când învinge fără să fie dusă la moarte, iubirea nu ni se arată în toată puterea ei! Iubirea care a trebuit să suporte moartea şi-a vădit mai mult biruinţa, decât cea care n-a avut ocazie să meargă până acolo. Infinitatea iubirii, infinitatea puterii ei se arată în moarte, iar cel ce iubeşte, riscă sau jertfeşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci nenumărate vieți, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită!

“Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea”?
Dacă Dumnezeu înseamnă iubirea vrăjmașilor, ca o împlinire a primei porunci, ca să înţelegem aceasta, putem să medităm la ceea ce li se întâmplă oamenilor mari din această lume, care au viaţa pusă pe tapet, încât poate tot omul să-i privească în ceea ce își imaginează ei că înseamnă splendoarea vieții! Vedem prin mass-media, cum cele mai mari iubiri au sfârşit foarte rău. Ne referim, aici, de pildă, la actori profesioniști sau mai puțin profesioniști, care fac din viaţa lor o scenă, şi pentru noi, cei care îi privim, dar şi pentru ei, cei care o trăiesc, deoarece se mint unii pe alții și chiar pe ei înșiși la nesfârşit şi trăiesc, parcă, în pielea personajelor pe care le joacă! Iată, Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul 6, versetele 31-36, zice astfel: “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Căci şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”! Așadar, pentru noi, creştinii, facerea de bine, nu are condiţii! Dacă nu reuşim să facem binele, inclusiv celor care nu au aceleaşi sentimente ca noi, ajungem să fim mai răi decât păgânii. Dacă facem bine celor care ni-l fac, la rându-le, nouă, nu numai că nu putem avea mulţumire, ci ajungem la o oarecare obligaţie şi la o legătură nefirească a lucrurilor, în sensul în care te simţi, permanent, obligat să faci binele celui care îţi face binele şi, până la urmă, aceasta devine o povară foarte grea. Să ne gândim doar la darurile care se fac în mod obişnuit. Primeşti un dar, apoi dăruieşti, la rându-ţi, şi tot aşa, iar, până la urmă, dăruirea devine o povară foarte grea, că nu mai ştii ce să inventezi, darul ajungând să nu mai fie o bucurie, ci, devenind o grea povară! Şi, când se termină cu darurile, se termină şi cu iubirea, considerând că ceva s-a întâmplat sau că s-a diluat legătura respectivă.

“Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea”
În concluzie, dacă Dumnezeu înseamnă iubirea vrăjmașilor, ca o împlinire a primei porunci, indubitabil, temelia vieţii obşteşti, adică mijlocul de a înfăptui o vieţuire între oameni, nu este dreptatea singură, ci dreptatea covârşită de dragoste şi milă. Ceea ce a făcut şi face Dumnezeu cu noi, iertându-ne şi îngăduindu-ne, deşi ar fi drept să ne piardă, trebuie să facem şi noi cu cei ce vieţuim pe pământ, iertând, îngăduind şi făcând binele, fiindcă iubirea de vrăjmaşi nu este împotriva firii ci, dimpotrivă, o însuşire superioară a cuiva, ea având şi o mare valoare socială. Dacă am aplica, atât cât ne este omeneşte posibil, această poruncă a Mântuitorului Iisus Hristos, relaţiile dintre noi, dintre oameni şi popoare s-ar schimba fundamental. Se ştie că pe ură şi răzbunare, nu se poate întemeia o convieţuire socială statornică, pe când acolo unde este dragoste, domneşte pacea şi înţelegerea. Metoda care trebuie să o folosim în aplicarea acestei porunci ne-o arată Mântuitorul la începutul Evangheliei Duminicii acesteia, când zice: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii – deci vrăjmaşii voştri – faceţi şi voi lor asemenea”, ca un adevăr ce sintetizează ideea că dacă dorim să fim respectaţi, să respectăm noi mai întâi, dacă dorim să fim ajutaţi, să ajutăm noi mai întâi, dacă dorim să nu fim vorbiţi de rău, să nu vorbim noi mai întâi, dacă dorim să fim iubiţi de alţii, să iubim noi mai întâi!
Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să ne străduim să găsim în noi aceste puteri, la care se va adăuga şi harul întăritor al Lui Dumnezeu, de-a nu mai urî, de-a întinde mâna celor ce ne urăsc, de a ne ruga pentru duşmanii noştri, de a răspunde cu pâine celor care ne nedreptăţesc, ne batjocoresc şi ne fac rău! Dar, Doamne, cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii, aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim, aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui, când avem îndestulare trupească. Așadar, cu cât iubirea este mai mare, cu atât viaţa este mai adâncă, mai multă. Iubirea porneşte totdeauna dintr-un surplus de viaţă, iar nepăsarea ei faţă de moarte este însăşi conştiinţa suveranităţii vieţii faţă de moarte!
Profesor, Vasile GOGONEA