În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză), Ap. Romani 13, 11-14; 14, 1-4; Ev. Matei 6, 14-21), vom asculta la Sfânta Liturghie miezul cuvintelor care păstrează ecoul suspinului omului după raiul pierdut, poate ca o atenţionare asupra consecinţelor dramatice ale izgonirii din lumea unui trai fericit, dar, mai ales o invitaţie spre a păşi pe căile dăruite nouă de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru redobândirea Raiului mult dorit, deoarece omul a fost creat pentru Rai, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a fi în comuniune cu Creatorul său, dar, făptuirea păcatului l-a lipsit de această viaţă fericită, iar existenţa sa trecătoare pe pământ este un exil tragic, numai Hristos Domnul, în marea Lui Bunătate, deschide larg uşa Raiului, oricui îl urmează, iar Biserica, descoperindu-ne frumu¬seţea împărăţiei Sale, face din viaţa noastră o minunată călătorie spre patria cerească.
“Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat”
Marea învăţătură duhovnicească a Duminicii dinaintea Postului Sfintelor Paşti ne demonstrează că imnografia ei se întemeiază pe imaginea lui Adam plângând înaintea porţilor Raiului: «Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: “Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut” » (Slava de la “Doamne strigat-am”). Dramatismul trăit de credincioşi în această duminică, dramatism insuflat de însuşi dramatismul lui Adam este aidoma unui dramatism trăit începând cu Sâmbăta lui Lazăr, până în Sâmbăta Mare, când urmărim zi de zi Patimile Lui Hristos pentru readucerea lui Adam în Raiul pierdut. Având multe şi adânci semnificaţii, această Sfântă Duminică are darul să ne ajute a recapitula succint istoria căderii lui Adam, strămoşul nostru, în marele păcat. Aşadar, motivele pentru care a fost izgonit din Rai, pentru a ne revela, nu numai istoria căderii şi a decăderii, dar, şi începutul ridicării, mai ales că întregul an liturgic-bisericesc este astfel alcătuit, încât în cele 365(6) de zile ni se înfăţişează pe dinaintea ochilor sufleteşti întreaga istorie a căderii şi a mântuirii neamului omenesc. Desigur, în lumea noastră materialistă, secularizată, ideologizată şi ateistă, atât de înrobită plăcerilor trupeşti, postul ar părea că nu mai are trecere. E adevărat că e la modă în unele cercuri pretins înalte un anumit fel de «post» din motive de păstrare a sănătăţii sau, pur şi simplu, pentru supleţea siluetei, dar, orientat numai spre un scop trupesc, acest fel de «post» nu are nimic de-a face cu postul creştin, iar atunci când «postul» sau mai degrabă «alimentaţia dietetică sau naturistă» are la bază o concepţie religioasă necreştină, avem de-a face cu o neverosimilă rătăcire spirituală, pentru că acest fel de «post» înseamnă, pur şi simplu, încă un mod de expresie a lepădării credinţei celei adevărate şi mântuitoare şi a căderii în idolatrie. Cu mâhnire, constatăm că foarte mulţi dintre cei care se consideră «credincioşi», chiar credincioşi «ortodocşi», aruncă în derizoriu posturile sau le reduc la cât mai puţin posibil de acceptat! Astfel, chiar o bună parte dintre cei care ţin să se apropie de Sfintele Taine, nu postesc din Postul Mare decât cel mult două săptămâni, adică cea de la începutul şi cea de la sfârşitul postului (Săptămâna Mare).
“Zidirea Mea nu vreau să piară, ci vreau să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”
Unii încearcă să-şi justifice «biblic» superficialitatea şi indolenţa în ceea ce priveşte ţinerea postului, invocând chiar cuvintele Mântuitorului: “Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt 15, 11; cf. Mc 7, 15), pretinzând că aceasta ar fi o motivaţie justificată împotriva postului! Nici vorbă de aşa ceva! A invoca un text hristologic pentru neînfrânarea pântecelui înseamnă a păcătui în modul cel mai grav cu putinţă împotriva Sfintei Scripturi şi chiar împotriva Lui Hristos Însuşi. Cea dintâi regulă pentru interpretarea corectă a textelor sfinte, dar, nu numai a textelor sfinte, a oricărui text aparţinând unui autor, o constituie înţelegerea corectă a contextului, mai ales că orice text biblic trebuie interpretat cu înţelepciune şi cu multă atenţie, ţinându-se seama de contextul în care a fost rostit, dacă este vorba de un cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos, deci, de contextul în care el a fost rostit! Cuvântul pe care l-am citat mai sus, dar folosit la modul speculativ şi sofist împotriva postului, a fost rostit într-un context în care «fariseii» şi «cărturarii» îi acuzau pe ucenicii Lui Iisus Hristos de călcarea «datinei bătrânilor», pentru faptul că nu-şi spălau mâinile înainte de masă. Drept răspuns, Domnul îi acuză pe acuzatori că pun «datina bătrânilor» mai presus de poruncile dumnezeieşti (Mt 15, 1 şi urm.), iar cuvintele Mântuitorului nu se referă nicidecum la post şi la negarea valorii postului. Ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a fi în comuniune cu El, dar, păcatul său l-a lipsit de această viaţă fericită şi existenţa sa pe pământ este, totuşi, un exil tragic. Hristos deschide uşa Raiului, oricui îl urmează, iar Biserica, descoperindu-ne frumuseţea Împărăţiei Lui Dumnezu, face din viaţa noastră o călătorie spre patria cerească. Astfel, la începutul Postului Mare, noi ne asemănăm cu Adam: «Scos a fost Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui, plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: “Vai mie, ce am pătimit eu ticălosul! O poruncă am călcat a Stăpânului meu, şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, care ai fost sădit pentru mine şi prin Eva ai fost încuiat, roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale”. La acestea Mântuitorul îi răspunde: “Zidirea Mea nu vreau să piară, ci vreau să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că, pe cel ce vine la Mine, nu-l voi goni afară”» Slava de la Stihoavnă). Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, care încheie Săptămâna brânzei, este aşezată la începutul Postului Mare pentru a ne arăta urmările nefericite ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile decăzute şi apăsătoare.
“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”
Postul cel adevărat nu înseamnă lipsă, ci, bogăţie. Diavolului, care-L ispitea cu pâine, atunci când flămânzise, Mântuitorul îi răspunde cu acest cuvânt al Sfintei Scripturi: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4, 4; cf. Lc 4, 4). Acest citat din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu mana, ea însăşi un semn ceresc şi o dovadă a faptului că omul poate fi hrănit de Dumnezeu şi altfel decât cu bunuri materiale. Este o lucrare pe care o săvârşeşte Dumnezeu cu oricare adevărat postitor şi iubitor al Său. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelşugat cu hrana dumnezeiască, de aceea, cel care posteşte cu post adevărat, adică, cel ce posteşte din prea plinul dragostei de Dumnezeu şi din dorul după întâlnirea cea “mai cu adevărat” cu Mirele Hristos, nu simte foamea şi nu i se pare deloc grea perioada postului. Să înţelegem că e nevoie de multă voinţă şi de hotărâre duhovnicească neabătută pentru a birui stăruitor poftele stomacului şi, odată cu ele, celelalte pofte trupeşti. Dar, nu există biruinţă, fără luptă, nici vreo realizare important, fără efort stăruitor. Bucuriile şi roadele postului le au numai cei care postesc cu adevărat, practicând un post al pocăinţei smerite şi al unirii cu Dumnezeu, un post al “credinţei care este lucrătoare prin iubire” (Gal 5, 6). Falşii postitori şi fariseii duc mai greu «povara» zilei” şi numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte. E un semn bun, atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se mulţumeşte cu hrană puţină şi săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii cu Mirele Ceresc. În acest fel, postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală, ci, o binecuvântare! Cum să simţi şi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală, când Hristos Însuşi Se face pentru tine şi pentru întreaga-ţi fiinţă cea mai bună hrană, şi băutură, şi odihnă? Numai prin înfrânare şi prin supunere faţă de Domnul, poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pe care Mântuitorul ni l-a deschis nouă prin jertfa Sa de pe Cruce. Începutul şi sfârşitul Postului Mare reprezintă puncte cruciale ale istoriei mântuirii: căderea şi mântuirea propriu-zisă, iar Postul Mare, care urmează după această Duminică, va fi mai mult chiar decât o simplă restabilire a Raiului, fiindcă, încorporându-se în «cel de-al Doilea Adam sau Adam cel Nou», creştinul va anticipa duhovniceşte învierea de obşte, trecând astfel, virtual, de la timp la veşnicie!
Profesor, Vasile GOGONEA
