Declararea anului 2017 ca fiind «Anul omagial al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română» reprezintă un minunat prilej pentru a face trecerea la o perioadă de evocare a iconografiei în credința dreptmăritoare, prin care se desăvârșește actualizarea de către parohii a pomelnicelor cuprinzând eroii creştin ortodocşi ai Războiului de independenţă, ai celor două războaie mondiale – atât pe frontul de vest, cât şi de est, ai închisorilor comuniste, ai Revoluţiei din decembrie 1989, toți cei care sunt pomeniţi cu evlavie și cu deplină recunoștință la Sărbătoarea Înălţării Domnului!
Icoana este o imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt
Icoana (gr. eikov = chip, reprezentare) este, în înțelegerea creștinismului ortodox, o imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt. Așadar, prin tot ceea ce semnifică în esența ei divină, ICOANA înfăţişează chipul Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, deoarece prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Ea trebuie să fie cât mai aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem doar la descifrarea sensului imediat pe care ni-l oferă o simplă privire şi contemplăm cele dumnezeieşti dacă pătrundem sensul ei cel adânc. Să remarcăm faptul 
că icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. Putem considera aceasta un îndemn, o încredinţare că a fost un început că icoana este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu. Cuvântul “icoană” este de origine greacă, însemnând imagine. Mai mult decât atât, icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde. De aceea, când sufletul “plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce “a născut pricina veseliei”. Prin tot ceea ce ne inspiră prin revelație, icoana ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul nostru împovărat de grijile cotidiene. Unii specialiști invocă traducerea literală a cuvântului grec eikovoypaioa (iconografie) constituie “scrierea de imagini”. De aceea, unii creștini ortodocși insistă asupra faptului că icoanele…se “scriu”, nu se “pictează”. Acest lucru este lacunar explicat prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură, în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginației iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei și de permanentă actualizare a ei în viața noastră. De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca “scriere” a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor, atât în Biserica primară, în timpul persecutării creștinilor de către autoritățile păgâne, cât și mai recent, oriunde credincioșii ortodocși au fost supuși unor autorități necreștine, icoanele au fost și au rămas “cărțile” celor ce nu știu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credința de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuși și a sfințit natura umană și materia, în genera, înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul unui lucru material.
“Sfinte Vasile cel Mare,roagă-te Lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”
În reprezentre ei divină, icoana canonică este o formă de reprezentare strict simbolică, o mărturisire a lui Dumnezeu cu ajutorul artei, dar, tablourile religioase şi statuile nu sunt nicidecum icoane! Să fim bine înțeleși, icoana nu este o amăgire pentru mângâierea simţurilor trupeşti, ci trebuie să transpună, să înalţe mintea şi inima către contemplarea lui Dumnezeu. De aceea, iconografia autentic ortodoxă, ca legătură între cer şi pământ, nu insistă pe reprezentarea frumuseţii trupeşti trecătoare. Pentru toți cei care au o umbră de îndoială, să înțelegem că icoana sfântului nu este o reprezentare fotografică a 
trupului, ci chipul omului sfințit și transfigurat, devenit vas ales al Duhului Sfânt. Să reținem cu mare atenție că prin cinstirea icoanelor, ne închinăm în fața lor, adresăm rugăciunea sfântului reprezentat, prin sărutarea sfintei icoane. Acestea se săvârşesc împreună astfel: credinciosul se va însemna cu semnul sfintei cruci plecându-se până la pământ (metanie mică) de două ori consecutiv şi rostind în mintea lui o rugăciune, sau troparul celui reprezentat, sau măcar: “Sfinte (numele sfântului, roagă-te Lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Însemnându-se din nou cu semnul sfintei cruci, va săruta cu evlavie sfânta icoană şi va încheia cu o a treia metanie mică. Ordinea în care trebuie să ne închinăm la icoane este următoarea: întâi către Mântuitorul Iisus Hristos, apoi către Maica Domnului, către Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi apoi fiecare după evlavia sa. Cu smerenie adâncă să luăm aminte că icoanele nu se sărută pe faţa celui reprezentat, cei care procedează astfel dovedind lipsă de smerenie şi evlavie, nu se sărută având o ţinută necuviincioasă, având ruj pe buze sau duhnind a tutun, nu se sărută de cei care trăiesc în desfrânare, aceştia având voie să sărute numai rama, nu se sărută nici de soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă, nu se sărută de femei în perioada lunară şi de bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă, în sfârșit, nu se sărută ridicându-le de pe locul unde sunt aşezate în biserică. Icoanele nu au reprezentat și nici nu reprezintă o clipă înlocuirea idolilor păgâneşti. Spre deosebire de idol, la care închinarea se făcea către însăşi statuia materială, căreia i se aduceau jertfe şi rugăciuni, icoana, ca reprezentare a chipurilor sfinţilor, are rolul de a ne duce cu gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat prin ea, închinarea în faţa ei trecând către persoana reprezentată.
“Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi”
Din Tradiţie cunoaștem că prima icoană a fost pictată de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi o înfăţişa pe Maica Domnului, iar în anumite perioade controversate, cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de cei care le confundau cu idolii – chipurile cioplite fiind interzise prin Decalog. Sfinţii Părinţi de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit, însă, o dată pentru totdeauna, că cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu. Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a ajuns la omul cel de toate zilele prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în reprezentările sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult, parcă s-a întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi deosebirea esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane, pentru că noi nu cinstim lemnul, icoana în sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu prin sfinţii Săi reprezentaţi în icoană. Indubitabil, de-a lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume, copleşindu-ne sufletul cu bucuria negrăită care îi dă slavă lui Dumnezeu. Această pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga măsură a frumuseţii. Cu multă bucurie sufletească, de cele mai multe ori constatăm faptul că despre sfintele icoane s-au spus foarte multe lucruri folositoare, din punct de vedere duhovnicesc, de către mulţi avizaţi şi însemnaţi teologi, publicându-se, în acest sens, volume întregi. Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul icoanelor din perspectivă istorică, duhovnicească şi dogmatică, în acelaşi timp învăţându-ne să ne închinăm la ele ca la sfinţii ce sunt înfățișați prin ele! “Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare. Sunt și persoane dintre acelea care consideră şi preţuiesc sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice, decât ca obiecte purtătoare de har şi sfinţenie. Asemenea oameni admiră îndeosebi vechimea, culorile, măiestria şi arta cu care sunt lucrate, realitate subliniată şi remarcată de către specialiști, dar nu reuşesc să surprindă şi nici nu sunt în stare să simtă duhul ce vibrează şi care se transmite prin aceste sfinte odoare! Pretutindeni, bisericile creștine ortodoxe, paraclisele și casele credincioșilor sunt împodobite cu sfinte icoane. Mărturii ale credinței și evlaviei creștinilor, icoanele s-au păstrat cu sfințenie din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, dovedind statornicia Bisericii în credința cea adevărată. Ele ne învață necontenit adevărurile de credință ortodoxă, așa cum au fost ele formulate de către Sfânta Biserică și cum au fost ele trăite de către mulțimea credincioșilor de-a lungul veacurilor. Ca un izvor nesecat și ca un tezaur duhovnicesc neîmpuținat, ci, mereu îmbogățit, sfintele icoane cheamă pe fiii credincioși ai Bisericii la desăvârșire!
Profesor, Vasile GOGONEA
