“Pentru Harul cei care m-a înzestrat, mulțumirile mele Atotputernicului Dumnezeu, și să mă ierte dacă Harul acesta n-a fost dus întotdeauna la bun sfârșit”
-Rep. Preacucernice părinte, suntem, iată, la Duminica a treia după Paşti, a Mironosiţelor, când aceste femei deosebit de curajoase şi de simţitoare prin firea lor sfinţitoare, devin cele dintâi vestitoare ale celei mai mari minuni din istoria mântuirii: cea a Învierii Domnului!
-Domnule profesor, aceste femei Mironosiţe au mers la mormânt spre a împlini cele cuvenite pentru ungere şi ştim cu toţii care a fost urmarea: au găsit mormântul gol! Domnul Înviase, pentru că le-a vestit învierea şi îngerul, dar şi-au adus aminte şi de cuvintele Mântuitorului Care spusese: “După trei zile Mă voi scula!”(Matei 16, 21). Eu pot să vă spun că aceasta este Duminica femeii creştine, pentru că minunat ar fi ca femeile să priceapă că ele se cade a fi mai întâi căutătoare ale Lui Dumnezeu, purtând în braţe miresme, purtând în mâini untdelemn de ungere a Domnului Hristos, iar pentru familia lor şi pentru cei dragi ai lor, mormântul Domnului să se facă pentru întreaga suflare omenească un adevărat izvor de Înviere.
-Rep. Puteţi să ne spuneţi, cine au fost, de fapt, aceste femei, care este numele lor, ce ştim despre ele şi cum au ajuns să aibă o zi deosebită pentru pomenire?
-Pentru fiecare dintre ele, avem mărturii în Sfânta Scriptură, pentru unele directe, pentru altele indirecte. Sfinţii Evanghelişti pomenesc patru nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, numită şi «cealaltă Marie», Salomeea şi Ioana, iar toate patru sunt amintite în legătură cu lucrarea de mirungere pe care intenţionau s-o facă. Despre celelalte femei: Suzana (Luca 8, 3), Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 1), avem unele mărturii indirecte.
-Rep. De fapt, care este semnificaţia Pericopei Evanghelice?
-Femeile voiau să-şi aducă până la capăt prinosul lor de recunoştinţă, chiar dacă se şi temeau totodată, gândindu-se că nu avea cine prăvăli piatra de la uşa mormântului. Acum, femeile erau membrele familiei Lui Iisus-Hristos, ale marii familii care, prin reprezentantele sale, mergeau spre mormânt, unde au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: «Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A Înviat!», ca o dovadă că pentru noi oamenii, vine răspunsul acesta magistral: din străfundul mormântului, chipul tânărului şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, care vestea Învierea.
«Ortodoxia nu are preoți de vânzare, iar Budapesta nu are atâția bani ca să cumpere preoți ortodocși!»
-Rep. Preacucernice Părinte, în discuţia noastră anterioară, spuneaţi că ați adus şi un «suflu» ardelenesc al credinței, pe care l-ați cultivat cu dăruire și cu multă pasiune în satul natal, în mijlocul comunității în care v-ați născut!
-Am cultivat mereu tradiția Ardealului, dar, trebuie să le mulțumesc și să le fiu profund recunoscător, totodată, părinților mei, niște oameni credincioși, oameni evlavioși, care m-au educat și mi-au transmis prin educație această preocupare de a-i ajuta pe semenii noștri, pentru a fi mereu în folosul comunității. Iar, toate acestea, cred că au contribuit la desăvârșirea mea ca om!
-Rep. Ce ne mai puteți spune despre viața dumneavoastră și despre slujirea credinței dreptmăritoare?
-Vă spuneam că după obținerea diplomei de licență, am fost repartizat în Ardeal, iar dincolo de orice îndoială, viața pe care am dus-o în Ardeal este greu de redat în cuvinte, pentru că am slujit biserica noastră ortodoxă. Să vă mai spun că la un moment dat a venit la mine un «delegat» din Ungaria, ca să merg acolo și să trec la catolicism, că îmi vor da casă, parohie și toate condițiile civilizate de viață, dar i-am răspuns că «Ortodoxia nu are preoți de vânzare, iar Budapesta nu are atâția bani ca să cumpere preoți ortodocși!», după care «delegatul» a lăsat capul în jos, apoi a plecat nedumerit și mâhnit că nu reușise să mă convingă.
-Rep. Vorbiți-mi despre faptele depline care încununează activitatea dumneavoastră în acești 94 de ani, pe care i-aţi împlinit de curând?
-Am trecut de multe ori dealul acesta de la Perești și am ajutat Biserica de la Sitești, am sfințit crucile de pe cele două turle de la Biserica din Sitești, împreună cu Preacucernicul Părinte, Cornel Popescu. E o biserică ce se va sfinți în această toamnă, la construcția și finalizarea căreia a contribuit substanțial domnul Ion Fumărel, un om de mare bunătate și cu spirit de dăruire, iar acolo am acordat și un ajutor financiar, după posibilitățile mele!
-Rep. Ați avut întotdeauna sprijinul autorităților în activitatea dumneavoastră rodnică și plină de dăruire?
-Nu prea am avut sprijin în Ardeal, acolo unde mi-am început activitatea de slujire pastorală, însă, aici, la noi în Gorj, am avut un sprijin permanent!
“Pentru că au fost multe de făcut și nu le-am putut cuprinde pe toate”
-Rep. Vă rog să detaliați puțin această problemă!
-Am avut o bună colaborare și am păstrat o permanentă legătură cu primăria, școala și biserica, iar cu aceste trei instituții, am colaborat mereu! Am dat cărămidă pentru construcția școlii! Am ieșit la pensie ca preot iconom stavrofor…
-Rep. Așa cum ați promis, aș dori să revenim asupra personalității «Privighetoarei» cântecului popular românesc, Maria Lătărețu, pe care ați cunoscut-o bine și care v-a mângâiat sufletul cu cântecele ei, pentru că erați cu doisprezece ani mai tânăr!
-Ea merită recunoștința noastră, prin neuitarea noastră! Eu cred că destinul nu se poate explica…El nu-și motivează sentințele niciodată, oricât ar fi de nedrepte, iar dreptul nostru la neuitare și recunoștință este imprescriptibil, pentru că din el memoria clădește «Coloana fără sfârșit»! Cred că o mărturie a trăiniciei printre noi este și va rămâne mereu figura Mariei Lătărețu, a cărei viață s-a «retezat» prea de timpuriu și s-a încheiat sub semnul nobil al datoriei.
-Rep. Ce v-a impresionat cu totul deosebit la marea artistă?
-Născută aici, în Bălceștii Gorjului, sub poală de Parâng, nu departe de firul zglobiu și limpede al Gilortului, pe care atât de mult l-a cântat, Maria Lătărețu s-a «logodit» din copilărie cu versul și cu cântecul nostru popular! Ea impresiona prin frumusețea și acuratețea vocii, prin stilul autentic, pentru că nu se poate uita o asemenea valoare!
-Rep. Să ne spuneţi ceva despre biserica din Bălcești, unde v-am aflat la slujbă!
-Biserica parohială de la Bălcești este cea care nu a suferit nici o îmbunătățire, nici o transformare. A rămas aceeași, cum se vede, pictura și zidirea!
-Rep. Cred că e nevoie şi de o refacere a picturii!
-Da, se încearcă acum acest lucru, sub slujirea Părintelui Dumitru Niță.
-Rep. Preacucernice Părinte, vă simțiți împlinit până la această venerabilă vârstă de 94 de ani, prin tot ceea ce ați făcut spre binele comunității?
-Și da, și nu!
-Rep. Aș îndrăzni să vă întreb, de ce, da şi de ce, nu?
-Da, pentru că am făcut multe lucruri care se văd și, nu, pentru că au fost multe de făcut și nu le-am putut cuprinde pe toate, poate din cauza neajunsurilor. Sunt mulţumit că bisericile amândouă sunt în funcțiune, mai ales Biserica de la Perești, lucrată în stejar de către învățătorul Danciu. Biserica a fost apreciată foarte mult de către Mitropolitul de atunci, vrednicul întru pomenire, ÎPS Nestor.
-Rep. Comunitatea vă preţuieşte ca pe un slujitor neobosit al altarului!
-De fapt, am slujit mereu la două biserici, la cea din Bălcești, dar și la Biserica din Satul Perești, pentru că acesta este satul în care m-am născut acum nouăzeci și patru de ani!
“Nu se știe niciodată, câte sunt zilele omului, numai Atotputernicul știe totul”
-Rep. Poate ne vorbiți și despre această biserică, mai ales că acum ne aflăm la casa minunată în care locuiți, frumoasă, impunătoare și cu fața spre soare!
-Biserica din satul Perești e o construcție de aproape cincizeci de ani, cu hramul «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», deoarece este o «filie» a Parohiei Bălcești, iar în decursul vremii, am slujit și slujesc la ambele biserici, chiar și la această vârstă, pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu și mă simt dăruit credinței noastre strămoșești.
-Rep. Să înțeleg că slujiți comunitatea și o iubiți ca pe o adevărată «familie», dar, nu pot renunța la câteva răspunsuri despre familia naturală a Preacucerniciei voastre!
-Mai întâi, să vă spun că sunt pensionat din anul 2000, iar ca să dau curs destăinuirilor biografice, vă pot spune că m-am căsătorit în anul 1946 cu Cornelia Lianu, de la Turbați, am doi copii minunați, un băiat medic stomatolog și fiica mea, care este învățătoare. Din păcate, mi-a decedat soția în 1993, am văduvit aproape cinci ani, iar după aceea m-am căsătorit cu Victoria Bălașa, care a decedat la rândul său, în anul 2016, iar acum încep să mă gândesc la pregătirea «urcușului» la Bunul Dumnezeu, pentru că nu se știe niciodată, câte sunt zilele omului, numai Atotputernicul știe totul!
-Rep. Preacucernice Părinte, Nicolae Diaconescu, pentru ceea ce v-a dăruit Atotputernicul Dumnezeu cu atâta har, ce aveți să-I transmiteți în aceste momente?
-Pentru Harul cu care m-a înzestrat, Mulțumirile mele Atotputernicului Dumnezeu, și să mă ierte dacă Harul acesta n-a fost dus întotdeauna la bun sfârșit!
-Rep. Ce vă mai doriți la această venerabilă vârstă, când vă păstrați atât de bine luciditatea, limpezimea minții, ca niște «semne» distincte ale «tinereții fără bătrânețe și ale vieții fără de moarte»?
-Să mai pot face câte ceva din ceea ce poate fi făcut!
-Rep. Care este «izvorul tăriei» pentru care meritați toată considerația şi chiar ați putea fi invidiat?
-Aşa cum aminteam, educația pe care am primit-o de la dascălii mei, de la părinți, de la învățători și de la profesori!
-Rep. Ce vă mai doriţi la această venerabilă vârstă?
-Un sfârșit creștinesc, îmi doresc!
Profesor, Vasile GOGONEA
