În Duminica Înfricoșătoarei judecăți, trebuie să spunem că mai înfricoșătoare este constatarea că Hristos Domnul, deși S-a înălțat la ceruri în slava Preasfintei Treimi, nu încetează de a fi tainic prezent în fiecare om care suferă pe acest pământ și așteaptă milostivirea noastră, mai ales că marea descoperire a Judecății universale este identificarea Lui Hristos Cel slăvit cu Hristos Cel smerit, fie și pentru a deschide libertății și iubirii noastre milostive ușa mântuirii, mai ales că suntem datori de a răspunde la Iubirea Lui Dumnezeu față de noi cu iubirea noastră față de semenii noștri, iar totul nu se limitează doar la păcatele sau faptele rele săvârșite de noi, ci se extinde și la faptele bune pe care am fi putut să le facem, și nu le-am făcut!
«Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut»
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, suntem în Duminica săptămânii a treia, pregătitoare pentru Postul Mare, numită Duminica Înfricoşătoarei judecăţi sau a lăsatului sec de carne, când Soarele începe să fie prezent mai mult pe bolta cerească, semn prevestitor al apropierii Sărbătorii luminilor de Paşti, dar și ca o confirmare a faptului că Domnul Hristos le-a vorbit oamenilor şi apostolilor despre împărăţia cerurilor prin diferite parobole cu înţelesuri, zicându-le: «Asemănatu-sa Împărăţia Cerurilor»!
– În această Duminică, la Sfânta Liturghie, se citeşte din Apocalipsa Mică a Sfântului Evanghelist Matei, în care se vorbeşte despre criteriile Judecăţii de Apoi, ca împliniri ale poruncii iubirii faţă de celălalt: «Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine» (Matei 25, 35-36)! Din simpla receptare a acestor tulburătoare cuvinte ale Supremului Judecător, înţelegem că drumul spre Dumnezeu nu este prin noi înşine, ci prin celălalt şi cu celălalt, aceasta constituind însăși taina firii umane create după chipul Lui Dumnezeu şi care presupune comuniune interpersonală. Pentru că, vedeți, firea umană, separată în individualităţi este rezultatul păcatului şi de aceea, restaurarea ei se realizează prin negarea iubirii egoiste şi împroprierea iubirii filantropice, iar o astfel de iubire dobândește valoare soteriologică doar ca rezultat al împlinirii poruncilor divine!
– Rep. Cu alte cuvinte, mintea și sufletul nostru se cuvine să fie îndreptate întotdeauna doar spre aceste porunci?
-Noi trebuie să slujim Lui Dumnezeu prin aproapele nostru, iar atâta vreme cât nu avem această conştiinţă a existenţei aproapelui şi trăim într-o lume individualistă, egoistă, meschină şi violentă, nu vom avea şansa să auzim cu urechea minții glasul providențial: «Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25,40) sau «Intraţi în bucuria Domnului vostru» (Matei, 25,23), mai ales că de multe ori, și aș vrea să accentuez acest aspect, chiar dacă tendinţa actuală a lumii noastre este aceea de a urma exemplul marilor viziuni politice şi implicit al culturii lor, cu toate implicaţiile ei, într-o goană globalizantă şi secularizantă, rezultatul nemaifiind omul religios, ci omul «civilizat», cuvintele Scripturii sunt şi vor rămâne la fel de actuale și veridice pentru omul modern, care se defineşte mai mult ca produs al civilizaţiei şi tehnicii şi mai puţin ca om al credinței și al cultului prin care se desăvârșește natura umană!
“Trebuie îndepărate din mintea noastră acele gânduri apocaliptice”
– Rep. Înfricoșătoarea judecată este percepută uneori ca făcând parte din ceea ce înțelegem a fi…nefirescul vieții pământești sau semnul Apocalipsei?
– Să fim înțeleși, pământul rămâne, pământul este în planul Lui Dumnezeu, şi nu are un sfârşit! Aşa cum ne spune Sf. 
Ioan în “Apocalipsă”, că dacă acest pământ continuă, el va fi transfigurat, devenind un pământ al celor fericiți. Aşadar, trebuie excluse şi chiar îndepărate din mintea noastră acele gânduri apocaliptice, pe care unii oameni necredincioşi, lipsiţi de nădejde şi credinţă în Dumnezeu, le anunţă ca fiind zilele sfârşitului lumii. Cum vedem, toate acestea nu sunt decât înspăimântări pământeşti ale celor fără credinţă! Atâta vreme cât la noi în biserică sfinţenia se arată în toate chipurile, în primul rând prin oameni, pentru că oamenii care sunt sfinţi sunt cu adevărat purtători de Dumnezeu, ei sunt locuiţi de Dumnezeu, iar oamenii sfinţi sunt aceia care se roagă pentru noi!
– Rep. Deci. înseamnă că un gen de nefiresc face parte din viaţa aceasta?
-Dar, nu este nefirescul absolut, pentru că nefirescul sub forma acesta de comportament atipic e doar în minţile unora! Acesta este firescul, de care trebuie să ne bucurăm! Cu ce intrăm noi în legătură cu omul, nu prin atingere? Mâna are şi o putere energetică! De ce dăm mâna unul cu altul? Ca să împărtăşim ceva cu semenii noştri! Când dai mâna cu celălalt, înseamnă că eşti în prietenie cu el, că nu te duşmăneşti cu acesta, că nu-i întorci spatele, pentru că numai atunci când te duşmăneşti cu cineva, îi întorci spatele! Oamenii au nevoie de un contact fizic unii cu alţii, să se atingă şi să se simtă aproape! E adevărat că te mai calcă pe picioare, te mai calcă pe bătături, dar nu trebuie să se supere nici aceia care se calcă, nici aceia care sunt călcaţi!
“Cel care ține în mâinile Sale întreaga Creație face ca lucrul Său să fie de mare folos pentru viața noastră”
– Rep. Când venim la biserică, avem sentimentul că suntem întâmpinați doar de îngeri binevoitori și apărători ai sufletelor noastre, dar Înfricoșata judecată ne dezvăluie și un tablou al pedepsei, al măsurilor punitive, al imaginilor apocaliptice!
-De fiecare dată, la Sfânta Liturghie, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne învrednicească fără de osândă, să cutezăm a-L chema Tată, pe El, Dumnezeul Cel Ceresc! Așadar, în Biserica Lui, noi Îl rugăm pe Atotputernicul Creator, Tatăl Cel Ceresc, în «Crez» și spunem: «Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul»! Deci, credem în El pentru că El este Atotțiitorul, adică ține în mână toate, le rânduiește pe toate, le face toate bune, nu le încurcă niciuna, ziua urmează nopții și noaptea urmează zilei, anotimpurile sunt așa cum le știm, fără să se schimbe ceva, pentru că Cel care ține în mâinile Sale întreaga Creație face ca lucrul Său să fie prielnic și de mare folos pentru viața noastră! Astfel, că, ori de câte ori venim la biserică, duminica și sărbătoarea, aici întotdeauna suntem întâmpinați de slujitorii Lui Dumnezeu, de sfinții îngeri, în primul rând, de toți sfinții din ceruri, și suntem la sfânta Împărtășanie întâmpinați de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a spus: «Cine va mânca trupul meu și va bea sângele meu, acela are viață veșnică»! Deci, primim daruri cerești la biserică, și Tatăl Atotțiitorul nu lasă pe nimeni, care intră în Casa Sa, fără să primească ceva! Spunem chiar, că, pentru osteneala noastră atât de puțină, de a veni de acasă la biserică, de a sta câteva momente în biserică, de a face sfânta cruce, de a ne ruga, nu pierdem niciodată plata, răsplata de la Tatăl Cel Ceresc!
– Rep. Suntem noi întotdeauna deschiși, cu sufletul smerit, pentru a-I mulțumi Lui Dumnezeu pentru darurile Sale?
-Așa trebuie să fim, pentru că El nu rămâne niciodată dator nouă, și întotdeauna caută să ne dea daruri din ce în ce mai bogate, însă, după putința noastră de a le primi! Unii vin la biserică cu “inima înfrântă și smerită”, cum spune psalmistul, și primesc daruri bogate, cum știm din Sfânta Evanghelie, că vameșul care cu pocăință spunea: “Pomenește-mă, Doamne, Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”, s-a întors acasă îndreptat, adică, iertat de păcate și copleșit de daruri bune și de folos sufletului. “Vom vedea acolo tot ceea ce am făcut azi, ieri, alaltăieri, mâine, poimâine”!
– Rep. Prin urmare, să înțelegem că la Înfricoșata judecată venim înaintea Lui Dumnezeu, dar avem și posibilitatea de a ne reîntâlni cu toți cei pe care i-am cunoscut în viața pământească, deci, cu toți oamenii?
-V-am spus că ceea ce face ca noi azi să fim în biserică și să ne vedem unii cu alții este sufletul! Deci, acela rămâne! Trupul este întradevăr stricăcios, putrezicios, iar sufletul rămâne! Deci, rămânem veșnic, în fața judecății! Să avem certitudinea că ne vom vedea cu toții la Înfricoșata judecată! Vom vedea acolo tot ceea ce am făcut azi, ieri, alaltăieri, mâine, poimâine! Ne vom bucura de aceste zile și de aceste clipe sfinte pe care le-am trăit în biserică, de rugăciunile și de închinăciunile pe care le-am făcut, pentru că toate acestea nu sunt altceva decât raze de lumină și haine albe, cu care ne îmbrăcăm dincolo, în Împărăția Cerurilor!
– Rep. La Înfricoșătoarea judecată, de ce nu «arde» Domnul toate păcatele lumii și aruncă în gheena focului pe cei care au făptuit lucruri nelegiuite?
-Adică, ia tot ceea ce este rău în lume, și le adună în sine, le arde cu focul dumnezeirii, pentru că durerea este și o ardere! Așa cum omul este cuprins de febră, în durerea lui, în suferința lui, așa Mântuitorul Iisus Hristos, în durerea și în suferința Sa, arde toate necazurile și suferințele lumii! Acestea intră, sau, mai bine zis, sunt lăsate să intre în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, și oamenii au făcut tot ceea ce le-a stat în putință, și toate durerile pe care le-au putut gândi și concepe vreodată, le-au adus și le-au aruncat asupra Mântuitorului Hristos, mai ales acești oameni, și nu numai, căci în toată lumea, instigați de satana, s-au năpustit asupra Lui, exact cum spune Proorocul Isaiia!
– Rep. Iadul acesta înfricoșător seamănă, oarecum, cu viața nefericită?
-Ar fi bine să ne gândim la momentul acela, pentru ca trecerea noastră să fie în Împărăția Lui Dumnezeu, în viața veșnică! Să ferească Dumnezeu pe fiecare dintre noi ca să ajungă în viața nefericită!
– Rep. Pentru unii oameni, moartea este ca o eliberare de frisoanele acestei lumi secularizate?
-Nu neapărat ca o eliberare, pentru că omul duhovnicesc este liber prin definiție! Dacă ești pătimaș, nu mai ești liber! Când te conduce patima, ea te stăpânește! Aceasta este o prefigurare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, dar și o configurare a învierii firii noastre omenești! De aceea, Mântuitorul a vrut să le arate Sfinților Apostoli că este Dumnezeu adevărat și om adevărat, fiindcă ei aveau să cunoască pătimirile Mântuitorului. Astfel că de la naștere și până la Înviere, firea umană a Mântuitorului Iisus Hristos n-a încetat să fie cuprinsă de Slavă Dumnezeiască, așa cum este fierul cuprins în foc! Și încet-încet, fierul devine incandescent, devine una cu focul!
Profesor, Vasile GOGONEA
