Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu este creator, este cel care organizează, cel care zidește”

În Duminica Floriilor, Domnul nostru Iisus Hristos a intrat în Ierusalim pe un asin înconjurat de cei 12 Apostoli, iar mulțimea recunoscându-L ca fiind adevăratul Mântuitor, L-a întâmpinat cu ramuri de finic și cu cântări de bucurie. Din această zi, din punct de vedere liturgic începe Săptămâna Patimilor, drept pentru care în sfintele biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, acele slujbe prin care credincioșii îl petrec pe Hristos pe drumul Crucii până la moarte și după aceea spre Înviere.

“Mântuitorul ne sfințește și pe noi, și apoi, prin moarte, prin sacrificiu, prin jertfă, își varsă sângele pentru noi, pentru ca să Învieze”

– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. IRINEU, în această ultimă Duminică dinaintea Marelui Praznic al Învierii, avem Sărbătoarea Floriilor sau a Stâlpărilor, una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc, menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, pentru ca după aceea, în întreaga lume creştină să fie celebrată cu mare bucurie, fiind strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania!
-Această Duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa Lui Hristos asupra morţii din Duminica următoare, cea a Învierii, pentru că Sărbătoarea Floriilor aminteşte de momentul intrării triumfale a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care a avut loc cu puţine zile înainte de Patimile Sale! Deci, Floriile sunt premergătoare Sfintelor Paști și au ca obiectiv, ca o țintă de urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care vrea să arate că lumea în care El a venit se pregătește prin El, pentru Împărăția Lui Dumnezeu, care începe prin Înviere! Acum, în Duminica Floriilor, El intră în Ierusalim și urmează o săptămână de pătimire, în care El sfințește firea umană, ne sfințește și pe noi, și apoi, prin moarte, prin sacrificiu, prin jertfă, își varsă sângele pentru noi, pentru ca să Învieze!
– Rep. Suntem la Târgu-Jiu, la «Serile Filocaliei», ale iubirii de frumusețea aceea sfântă care sădește în sufletul nostru credința creștină, prilej cu care ne propuneți o temă foarte interesantă și am putea spune chiar incitantă, despre «Etapele desăvârșirii creștine», motiv pentru care v-aș ruga, pentru început, să ne spuneți, de ce ați ales această temă?
-Pentru că omul este ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care își va da rodul său la vremea sa. De aici, înțelegem neliniștea sufletească pe care omul o are pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și pentru a pătrunde în tainele Sale. Să reamintim că psalmistul spune în Psalmul 50 că: «Cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii tale, mi-ai arătat mie»! Evident, că toate acestea au în vedere omul, care a fost creat de Dumnezeu, cum spune Sfânta Scriptură, «după chipul Său». Ca să poată ajunge la ceea ce numim asemănarea cu Dumnezeu, mulți s-au străduit ca să definească, ce înseamnă chipul Lui Dumnezeu, icoana Lui Dumnezeu, imaginea Lui Dumnezeu și au dat stricto sensu un răspuns legat de această frumusețe pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul și în trupul nostru, aceea a desăvârșirii creștine!

“Chipul divin pe care noi îl purtăm, prin creația lui Dumnezeu”

– Rep. Totuși, oamenii lumii acesteia secularizate și raționaliste, consumiste și haotice, nu ezită să ne îndemne la rațiune, la mai multă gândire!
-Pentru că au văzut și proiectează chipul Lui Dumnezeu în Rațiune. Și au zis că rațiunea este aceea care îl definește pe om. Omul este o ființă rațională. Alții au văzut chipul Lui Dumnezeu în libertate, întrucât au considerat că libertatea este caracteristica, atributul Lui Dumnezeu, că El este liber! Alții au văzut chipul Lui Dumnezeu în sentiment! Omul are sentiment, are mai multe forme de a se manifesta, de a se face plăcut, de a se face iubit de ceilalți, pentru că au zis că Dumnezeu este iubire! Atunci, iubirea respectivă, bineînțeles că trebuie să se regăsească în chipul divin pe care noi îl purtăm, prin creația lui Dumnezeu. Evident că sunt și alte lucruri pe care gândirea teologică le-a așezat în conformitate cu descrierea acestui chip. Toate acestea, laolaltă, arată câte ceva despre chipul Lui Dumnezeu, dar fără să-L epuizeze și fără să-l definească într-un anumit fel!
– Rep. Ca o primă etapă a desăvârșirii, actul creației cred că reprezintă și marea taină a existenței!
-Tatăl Cel Ceresc creează Fiul prin Duhul Sfânt. Această creație nu trebuie să o gândim așa cum facem noi chipurile, sau, mai bine zis, figurinele de lut, ci, are cu totul un alt sens. Aceasta este lucrarea Lui Dumnezeu, care printr-o formă rațională, reunește în material existența pe care Dumnezeu a zămislit-o, dincolo de posibilitatea, de faptul că L-ar fi putut crea ca și pe îngeri! Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu este creator, este cel care organizează, cel care zidește. Spunem, de multe ori, dar mai ales la Taina Botezului: «Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit»! Deci, mâinile Lui Dumnezeu, ne-au făcut și ne-au zidit! Bineînțeles că cele două verbe: «m-au făcut» și «m-au zidit» au în vedere facerea aceasta care are legătură cu nașterea!

«Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit»

– Rep. Creația omului se cuprinde în construcția trupului tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos?
-Când spunem: «mâinile Tale m-au născut!», am putea spune, e drept, că nu e vorba de o naștere din veșnicie, ci, e vorba despre o lucrare a Preasfintei Treimi pe care o găsim în limba greacă în cuvântul «genesis», cu un singur «n», iar aceasta se referă la nașterea din veșnicie a Fiului și la nașterea noastră, adică, la facerea noastră! De aceea, există o diferență între «naștere» și «facere»! Dar, mai adaugă Scriptura, «m-au zidit», «Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit», iar această «zidire» are în vedere o construcție care se referă la «omul-biserică», omul care este prins în construcția trupului tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, și, bineînțeles că se referă la o temeinicie, la o trăinicie a Ființei Lui! Aceasta, pentru că zidirea are o temelie care este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, și alcătuirea umană are atât forma aceasta de timp, dar, totodată, și o lucrare interioară, prin care noi ne zidim cu ajutorul Harului Lui Dumnezeu, creștem până la măsura vârstei Mântuitorului Iisus Hristos, la vârsta deplinătății!
– Rep. Aș dori să vă spun că Gustave le Bon, în lucrarea «Psihologia mulțimilor», vorbește despre o dezlănțuire a furiei mulțimilor, iar în acest caz, noțiunea de comuniune devine problematică, deoarece avem o confruntare între tendințe diametral opuse!
-În momentul în care o societate ajunge ca să se mulțumească numai cu «a mânca» și «a bea», bineînțeles că această societate are tendințe excentrice. În clipa în care societatea are indivizi sau persoane care sunt responsabile și au o gândire constructivă, niciodată nu se va întâmpla această «ieșire din sine», iar «ieșirea din sine» nu se realizează constructiv, ci, prin risipire. Acest psiholog vorbește mai degrabă despre «risipirea de sine», care are repercusiuni păguboase asupra individului și asupra societății. Însă, «ieșirea din sine», pentru a lăsa pe un altul să intre în existența mea din iubire, pentru că eu las loc celui de lângă mine pentru că îl iubesc, așa cum îl iubesc pe tata, pe mama, iubesc soția sau soțul, iubesc copiii!

“Omul continuă permanent să se desăvârșească, iar desăvârșirea înseamnă ridicarea de la un nivel inferior spre altul superior”

– Rep. Cu alte cuvinte, sentimentul trebuie să fie mai puternic decât rațiunea unor interese?
-Nu neapărat, pentru că nu mergem doar pe o linie hedonistă, cum că aș avea interesul să fac ceva sau dacă nu am interes, nu fac acel ceva! Vreau să arăt că această relație cu cel de lângă mine este tocmai tipul de construire a propriei mele existențe! Dacă nu ies din mine, atunci ajung să devin din ce în ce mai sărac, din ce în ce mai lipsit, pentru că numai în raport cu cel de lângă mine, eu constat și ceea ce-mi lipsește, dar în același timp, mă împărtășesc și cu ceea ce îmi oferă cel de lângă mine! Bineînțeles, oferind și eu la rândul meu, pentru că numai în felul acesta există o complementaritate și o comunicare, o comuniune!
De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos vorbește permanent despre «porunca iubirii»: «Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții, așa cum eu v-am iubit pe voi!». Așadar, sunt convins că omenirea de mâine va fi credincioasă și religioasă, nu neapărat pentru că a spus-o Malraux, ci, pentru că Dumnezeu a vrut să fie așa, pentru că Dumnezeu a venit ca lumea viață să aibă și să aibă din belșug, nu neapărat ca un dar, nu numai ca un dar pe care El l-a oferit lumii, ci și ca o potențialitate a fiecăruia de a dărui celuilalt, pentru a primi de la celălalt!
– Rep. Mi se pare o temă care nu poate fi epuizată, aceasta a desârșirii, și care a fost foarte atent ascultată de toți cei prezenți în sala de festivități a Protoieriei Tg. Nord!
-Vreau să spun că în limbajul Părinților «desăvârșirea» parcurge anumite trepte, cum zice grecul, «praxis», deci, «pregătirea», pentru că aceste trepte nu le găsim în sufletul omului, după cum sunt scrise! Poți să te pregătești până la sfârșitul vieții și atunci, cum se spune și la Sfinții Părinți, deci, treptele acestea nu sunt niște etape pe care le parcurgem ca în budism, chiar dacă și în mistica noastră, în teologia Părintelui Stăniloaie, găsim aceste trepte, dar, care sunt trepte livrești, de carte, iar sfârșitul acesta este ca începutul unei alte vieți.
– Rep. Poate fi socotit omul ca o zidire desăvârșită a Lui Dumnezeu?
-Efectiv, în această zidire sunt atât valori ontologice, de bază, cât și adăugiri construite pe această matrice, pe această rădăcină! Aici, observăm clar, că omul continuă permanent să se desăvârșească, iar desăvârșirea nu înseamnă ieșirea din calapoadele existenței noastre, ci, desăvârșirea înseamnă ridicarea de la un nivel inferior spre altul superior.
În același timp, înseamnă și o transformare, adică, nu ne ridicăm numai din punctul de vedere al gândului sau al inteligenței, ci, ne ridicăm și punctul de vedere al schimbării felului de viață, al schimbării de mentalitate, deci, într-un cuvânt, după Sfânta Scriptură, înseamnă o renunțare la omul din trecut și o deschidere la omul din viitor!
Profesor, Vasile GOGONEA