Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Pericopa Evanghelică semnifică anticiparea biruinţei vieții veșnice asupra morţii

În Duminica a 20-a după Rusalii, cu inimile adânc smerite și plecate întru credință și evlavie, prin Vindecarea fiului văduvei din Nain, cu toții vom afla că Mântuitorul Hristos simte în mod infinit, mai mult decât capacitatea noastră de a ști sau de a discerne, ca un Dumnezeu adevărat, ce înseamnă durerea mamei care şi-a văzut fiul mort, pentru că simte în această durere, suferinţa Maicii Sale, când Îl va vedea murind răstignit pe Cruce! Așadar, Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia semnifică proorocia Învierii lui Hristos, anticiparea biruinţei vieții veșnice asupra morţii şi taina euharistică a iubirii lui Dumnezeu pentru maica Sa şi pentru toţi oamenii care Îl «nasc» pe Mântuitorul Hristos în inimile lor prin rugăciune şi prin Sfintele Taine.

“Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
De bună seamă că Evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain este o parabolă tulburătoare despre viaţă şi despre spectrul morții obsesive, despre nimicnicia acestei vieţi şi despre infinitul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, despre trupul nostru cel supus stricăciunii, în comparație cu sufletul nemuritor, ambele sub puterea necuprinsă și neștiută a Lui Dumnezeu. Deci, la porțile cetății Nain, convoiul mortuar care îl ducea pe tânăr la groapă s-a întâlnit cu Ziditorul vieții, iar Acesta, fiind cuprins de milă, cu autoritatea unui Stăpân peste cei vii și peste cei morți, deci, peste viață și peste moarte, a poruncit: “Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, iar în clipa următoare, cei prezenți au asistat înmărmuriți la învierea băiatului, în trupul căruia revenise viața. În acest context, putem discerne fiecare dintre noi că Iubirea Mântuitorului pentru tot neamul omenesc se vădeşte şi prin taina vindecării şi a învierii tuturor, pe care Hristos le dăruieşte semenilor Săi întru umanitate. În cazul de faţă, durerea mamei văduve care-şi pierde unicul fiu devine grai pătrunzător şi rugăciune întrupată care ajunge la inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mama plină de lacrimi nu îi cere nimic Învăţătorului, totuşi Hristos nu poate suporta robia păcatului şi a morţii, Îi este străină înjugarea nostră cu moartea, Îl dor durerile noastre şi plânge alături de noi când ne pierdem sufletul ca un copil preaiubit prin păcat. Iubirea Sa pentru libertatea noastră de fii trece prin filtrul adevărului vieţii noatre, aşa încât Hristos vindecă toată boala şi neputinţa în fața mulțimii. El este măsura supremă şi dumnezeiască a firii umane prin care viaţa este vădită ca fiind darul lui Dumnezeu şi taina euharistică a unirii omului cu Creatorul său! Actualizând parabola aceasta, raportând-o la un context socio-istoric în care trăim, învățătura acestei Evanghelii rezidă din tragedia dublă care se afla în faţa Mântuitorului, deoarece în vremea aceea nu existau sisteme de asistenţă socială sau pensii, aşa încât o femeie văduvă căreia îi murea singurul copil era condamnată la moarte prin înfometare, mai ales dacă provenea din clasa săracă a societăţii, cu atât mai mult cu cât acei părinți care nu aveau copii erau consideraţi blestemaţi de Dumnezeu!

Pericopa Evanghelică ne transmite învăţături folositoare şi pentru noi, cei de astăzi
Vedem cu ochii minții și ai sufletului că între minunile săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a dovedi puterea Sa dumnezeiască, cele mai mari şi mai înfricoşătoare sunt, de bună seamă, învierile din morţi, deoarece un om spunem că a murit, dar dacă printr-o minune revine la viaţă, e tot ce poate uimi mai mult pe oamenii din toate timpurile. Despre o astfel de minune este vorba şi în Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia, când Sf. Evanghelist Luca ne spune că Iisus, după ce a vindecat pe sluga sutaşului păgân şi a lăudat credinţa acestuia (Luca 7, 9), a doua zi s-a îndreptat către o cetate care se numea Nain, iar “Cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi mult norod”. În momentul când s-a apropiat de “porţile cetăţii, iată scoteau pe un mort, singurul fiu al maicii sale, şi ea era văduvă; şi popor mult din cetate era cu dânsa”. Deci,  o văduvă îşi petrecea la groapă pe unicul său fiu, sfâşiată de durere şi însoţită de părerile de rău ale celor de faţă, când Mântuitorului i s-a făcut milă de îndurerata mamă. Să fii văduvă, fără nici un sprijin moral în această lume răutăcioasă şi nepăsătoare este destul de dureros. Mântuitorul, văzând-o zdrobită şi nemângâiată, s-a gândit, fără îndoială, la ceea ce avea să se întâmple, mai târziu, cu însăşi maica Sa, prin sufletul căreia avea să treacă o sabie tot aşa de ascuţită şi o durere tot aşa de amară, mai ales că minunea istorisită în Pericopa Evanghelică, nu-şi mărgineşte importanţa numai la evenimentul relatat, ci, ne transmite învăţături folositoare şi pentru noi, cei de astăzi. Dacă fiecare am privi cuvios la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, poate că în fiecare zi am vedea foarte multe lucruri incredibil de frumoase în oameni, în lucruri, în cărți, în noi înșine, pentru că această cuviință a privirii lăuntrice naște frumusețea cea negrăită! Însă, fuga de lumea noastră nu înseamnă a nu privi, a nu simți, a nu înțelege binele și răul lumii secularizate, ci a nu socoti mai presus pe cele văzute în schimbul/ în detrimentul celor nevăzute și tainice, pentru că aceasta e înțelegerea profundă: să pleci de la ceea ce se vede și se constată cu simțurile, spre a ajunge la ceea ce nu văd toți!

“Şi apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”
Aplecarea cu mintea și cu inima în textele Tradiției, în simțirea Bisericii, în modul de a vedea al Ortodoxiei, se face plecând de la petrecerea timpului cu cititul, cu rugăciunea, cu comentariul, cu traducerea, cu introducerea lor în modul nostru de a ne mișca ființial. Da, să realizăm că dreapta credință este calea sfințeniei cotidiene, a acelei uimitoare și imbatabile concentrări doar spre cele care ne imprimă de har pentru veșnicie! Învierea tânărului din Nain este o «lecție» minunată și o înaltă pildă de bunătate, o dovadă de profundă înţelegere pe care o arată Mântuitorul în faţa durerii omeneşti. El nu l-a înviat pe tânăr pentru a-l reda deşertăciunilor vieţii, ci pentru a-l reda mamei, spre a-i fi sprijin şi mângâiere. “Şi l-a dat maicii sale”, spune Evanghelistul Luca, vrând să arate care a fost scopul cel dintâi al săvârșirii minunii. Totodată, această minune ne pune în faţa ochilor noştri sufleteşti convingerea hotărâtă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, cel profeţit în Vechiul Testament, venit în trup omenesc pentru a izbăvi lumea de urgia păcatului. Fiindcă, cine altcineva ar fi putut să redea viaţă unui mort, decât Creatorul lumii şi al vieţii? Redarea vieţii celor morţi este unul din sensurile activităţii lui Mesia în lume, iar de acest adevăr, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi îi încredinţează pe trimişii Sfântului Ioan Botezătorul, care l-au întrebat: “Tu eşti cel ce va să vină sau aşteptăm pe altul?”, iar Iisus le-a răspuns: “Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 20, 22). Deci, atunci când convoiul a fost oprit, Iisus Domnul i-a spus văduvei: “Nu mai plânge”, iar după acest cuvânt mângâietor, a urmat actul vindecării minunate: “Şi apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”. S-a făcut linişte şi o aşteptare solemnă, ca atunci când valurile mării sunt potolite ca prin minune. Şi toţi priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu mai plânge”. Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie, Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”, iar tânărul s-a ridicat, şi revenindu-şi în fire, “a început a grăi, şi l-a dat pe el maicii sale” (Luca 7, 14). Dar, Doamne, câtă bucurie și ce stare sufletească, stropită cu mângâierea lacrimilor de bucurie trăieşte acum mama îndoliată la revederea fiului său viu! Este ca o icoană minunată care ne înfățișează o mamă fericită şi un fiu întors la luminile vieţii, într-o fericită îmbrăţişare! În mijlocul mulţimii, tânărul a văzut figura plină de sfântă strălucire a Mântuitorului care îl privea cu dragoste şi blândeţe. Câtă recunoştinţă s-a putut culege din inima acestui tânăr la întâlnirea privirii lui cu Domnul, când impresia a fost aşa de mare, încât pe toţi i-a cuprins o teamă şi ziceau: “prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său”! Hristos Domnul simte această suferinţă a femeii căreia îi muriseră toţi cei dragi şi înviază pe tânăr pentru mângâierea sufletului său îndurerat!

Iisus Hristos este stăpânul vieţii şi învingătorul morţii
Poate că mai mult decât o înviere din morţi izvorâtă din iubirea Lui Dumnezeu există o taină mai presus de înţelegere în această minune săvârşită de Hristos, în înţelegerea mistagogică a acestei Evanghelii, deoarece noi trebuie să reținem că Mântuitorul Hristos percepe în mod infinit, ca Dumnezeu de netăgăduit, durerea mamei care şi-a văzut fiul mort, şi simte în această durere suferinţa mamei Lui când Îl va vedea murind, motiv pentru care îl înviază pe fiul văduvei, ca o proorocie a Învierii Sale din morţi! Poate că o învățătură mult mai profundă se desprinde din această minune, atunci când ne gândim și la faptul că Iisus Hristos este stăpânul vieţii şi învingătorul morţii, iar învierea tânărului din Nain nu este decât o biruinţă parţială şi pentru o scurtă vreme asupra morţii, fiindcă acesta va cunoaşte din nou fenomenul despărţirii sufletului de trup. Să fim conștienți pe deplin că biruinţa definitivă asupra morţii va veni, pentru lumea întreagă, abia prin învierea din mormânt a Lui Iisus Hristos. În urma învierii Sale, natura omenească întrupată de Fiul Lui Dumnezeu a fost îndumnezeită şi a devenit aluatul care dospeşte fiinţa omenească a fiecăruia pentru Împărăţia Lui Dumnezeu, pentru care noi, oamenii, am fost și suntem «opera» Creatorului! De atunci, moartea şi-a pierdut puterea şi ceea ce numim noi astăzi moarte pământească, nu este altceva decât despărţirea sufletului de trup, la chemarea lui Dumnezeu. Însă, pentru a putea asculta și a primi cuvântul Lui Dumnezeu este nevoie să te oprești din plâns, iar de aici reiese și îndemnul adresat văduvei din Nain: “Nu plânge!”. Deci, să nu exagerăm în a ne lamenta de familia în care ne-am născut, de relele și abuzurile pe care le suferim uneori, de vecini, de țara în care trăim, de «ghinioanele» care ne urmăresc în viață, de viitorul sumbru pe care-l întrezărim, de trupul nostru însuși sau de neputințele noastre, iar mintea noastră se va încredința de Cuvântul care o va și trezi și o va ridica, tânără și dornică de viață, din sicriul în care s-a cuibărit până acum comoditatea și autosuficiența! Până nu vom face astfel, noi suntem cei mai de plâns, chiar mai mult decât cei cu boli grave și care sunt, doar medical vorbind, pe moarte. În loc de concluzie, să medităm puțin și să realizăm, de ce l-a înviat Iisus pe tânărul din Nain? Desigur, pentru că i-a fost milă de suferinţa mamei sale, dar i-a fost milă şi de tinereţea celui mort, rupt în două de sabia morţii, înainte de vreme. Deci, Iubirea Lui Isus pentru tineri, pentru noi toţi, este aceeaşi, azi şi în veci. El ne strigă, ne cheamă: tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Trezeşte-te din moartea sufletească a păcatelor, ca să fie viu şi sufletul şi trupul tău! Să conștientizăm faptul că Dumnezeu ne cheamă la Sine, din iubire, atunci când voieşte El, pentru că momentul acela pe care îl suportăm cu adâncă tristețe, al despărţirii sufletului de trup este ziua de naştere a creştinului în Împărăţia Lui Dumnezeu! Înțelegem, așadar, de ce toţi sfinţii înscrişi în calendarul Bisericii noastre sunt prăznuiţi în ziua martiriului lor, adică în ziua naşterii lor în Împărăţia Cerească!
Profesor, Vasile Gogonea