În Duminica a 2-a după Paști, a Sfântului Apostol Toma sau «Duminica Tomii», așa cum este numită în popor, se pune încă o dată, cu o stringentă actualitate, marea problemă a credinței noastre, despre care am putea spune că, de fapt, ne învață că a crede cu adevărat, nu se confundă cu a vedea sau a constata la modul empiric, senzorial, strict concret, ci, dimpotrivă, credința relevantă și pe deplin revelată și mărturisitoare constituie chiar «încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute» (Evrei. 11, 1), iar a crede cu neclintire poate să echivaleze cu a crede ceea ce multora le pare a fi de necrezut.
“Când noi săvârșim păcate, nu facem altceva decât să ne autodistrugem”
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. Irineu, iată că astăzi, de Sărbătoarea «Izvorul Tămăduirii», sunteți la Mănăstirea Maglavit, pe urmele «fenomenului» Petrache Lupu, iar în Duminica Tomii, veți oficia Sfânta Liturghie și slujba de sfințire a Bisericii Parohiei Sadu II, cu hramul «Sf. Prooroc Ilie», din Orașul Bumbești-Jiu, unde slujește Părintele Protoiereu, Marian Mărăcine, pentru a încheia o binecuvântată Săptămână Luminată, începută marți, la Mănăstirea Lainici!
-E foarte important să înțelegem că Dumnezeu, niciodată nu l-a lăsat, nu l-a părăsit pe om, chiar dacă el s-a îndepărtat atât de mult de Creatorul Vieții și a uneltit împreună cu satana împotriva propriei sale existențe. Căci, păcatul luptă împotriva noastră. Când noi săvârșim păcate, nu facem altceva decât să ne autodistrugem. Să ne facem rău cu propria mână! Căci, păcatul, fiind o fărădelege, luptă împotriva «legii» din interiorul nostru. Și astfel, noi ne grăbim moartea, pe zi ce trece!
– Rep. Să avem în vedere acel obsesiv păcat al îndoielii, acel «dubito, ergo cogito» cartezian, pe care îl poartă în firea sa omenească și Sfântul Apostol Toma?
-De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos îi şi spune lui Toma: «Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut», deoarece credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, dacă putem considera încrederea ca o ipostază intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei!
– Rep. Dincolo de aceste limite la care vă referiți, și pe care le întâlnim nu numai la Sf. Ap. Toma, poate și la cei mai mulți dintre oameni, dar și la Sfinții Apostoli Luca și Cleopa, în drumul spre Emaus, se află încrederea totală în Mântuitorul Hristos?
-De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe sau potrivnică lor au dat dovadă Apostolii, fiindcă i-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele. Cu toate acestea, Domnul le face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi și le dovedeşte Învierea Sa pe cale materială, aşa precum a voit Toma! Fiul Tatălui Ceresc li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi ceilalţi Apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii! Iar Învierea, taină care depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu!
“Puterea Lui Dumnezeu pătrunde întreaga ființă a noastră”
– Rep. De altfel, Mântuitorul Hristos îi spune Sf. Apostol Toma: «Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios»!
-Toma nu e necredincios prin structură, ci, mai degrabă ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise, de pildă, Iuda. El nu refuză să creadă, ci, el e doar 
copleşit de obiectul credinţei lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuieşte implicaţiile ei cosmice. Toma ştie că adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină certitudine, adică adevărul lui, strict personal. Cei zece îi spun: am văzut pe Domnul. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putinţa ochilor lor de a nu se fi înşelat. De aceea, el se hotărăşte să facă apel la simţul tactil, cel mai material dintre cele cinci. Aceasta, în ipoteza că Domnul i se va arăta şi lui. Toma îl vede pe Domnul, dar, totuşi, se îndoieşte de adevărul Lui. Nu se încrede în simţul văzului, fiindcă ştie ce poate fi o vedenie, o halucinaţie, o iluzie optică, o sugestie în masă
– Rep. O altă mare taină care “depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească” o constituie și aceea de a fi, noi, oamenii, «îmbrăcați» în Mântuitorul Iisus Hristos și purtători de Duh Sfânt!
-Prin urmare, Mântuitorul Hristos, prin jertfa Crucii, prin îngropare și prin Înviere, este Cel dintâi născut din morți, «începătură» tuturor celor adormiți! Începătorul, cel care se arată primul, cel care este înaintea noastră, cel care este capul trupului tainic al Domnului Hristos, de aceea Harul și Adevărul se revarsă prin trupul tainic al Domnului în biserică, și ni se dă nouă, la fiecare în parte, ca prin taina Sfântului Botez în care noi ne îngropăm și înviem în moartea și în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, să primim această bucurie de a fi copii ai Lui Dumnezeu, de a fi «înfiați» de Tatăl Cel Ceresc și de a rămâne veșnic «îmbrăcați» în Mântuitorul Iisus Hristos și purtători de Duhul Sfânt.
– Rep. Ce înseamnă strălucirea Harului Duhului Sfânt în interiorul ființei noastre?
-Noi creștem permanent în această lucrare dumnezeiască și duhovnicească, și puterea Lui Dumnezeu pătrunde întreaga ființă a noastră, căci Harul Duhului Sfânt care ni s-a dat este mai puternic decât orice, pătrunde în interiorul nostru până la «despărțitura dintre trup și spirit», cum spune Sf. Apostol Pavel, ca să ne desăvârșească pe fiecare și să ne crească în această lumină dumnezeiască, să ne împărtășim încă din lumea aceasta de Slava cea cerească, aceea care strălucește în interiorul nostru, care strălucește în chipul nostru, și astfel, după cum ne-am născut într-un trup stricăcios, înviem într-un trup duhovnicesc, plin de slavă și de adevăr, asemenea trupului Mântuitorului Iisus Hristos, care este în lumină și nedespărțit de firea dumnezeiască, de Cuvântul Lui Dumnezeu, de fiii Lui Dumnezeu!
“«Plenus venter non student libenter», adică «stomacul plin nu iubește studiul»”
– Rep. Vă pot spune că de multe ori am sentimentul de a fi în rezonanță cu anumite persoane, iar înainte de a discuta cu ÎPS Voastră, deci, cu ani în urmă, gândeam la o analiză comparativă între teologie și psihologie, de aceea, aș dori să vă întreb, în condițiile în care psihologia are o deschidere spre terapie sau spre vindecarea sufletului omului, a minții sale, putem vorbi și despre o terapie a teologiei, a credinței noastre? Mă gândesc la omul de astăzi, atât de frământat de grijile vieții, care nu mai are încredere în ceea ce îi poate oferi viața pe care o trăiește în lumea aceasta secularizată!
-Sunt mai multe aspecte în problema pe care o ridicați! Nu pot accepta, în mare parte, diferența sau disocierea aceasta dintre psihoterapia de ordin științific, să spunem, și terapia de ordin religios, pentru că există o singură psihoterapie pe care trebuie s-o înțelegem, care este aceea a sufletului! Așa cum rezultă și din cuvântul în sine: «psihi» înseamnă suflet și terapie înseamnă vindecare! O vindecare a sufletului! Ei, bine, vindecarea sufletului, nu neapărat ca o separare de genul psihoterapie modernă, psihoterapie materialistă sau psihoterapie religioasă, pentru că e una singură, iar abordarea este numai una metodică!
– Rep. Dar există o activitate de cercetare, bazată pe investigație și testare!
-Cercetarea se face pe baza testelor care se adresează aceleiași «ținte», iar «ținta» este sufletul! Deci, materialul cu care lucrăm este însăși viața noastră. Cum poți să judeci viața numai după niște metode descriptive sau lucruri pe care le-a observat omul, doar din punct de vedere strict materialist? Spuneam că mintea noastră, dacă este marcată de un lucru material, evident că acel lucru material nu poate să se gândească pe sine în plan spiritual, pentru că spunem și în limba latină: «plenus venter non student libenter», adică «stomacul plin nu iubește studiul», deci, pântecul, care este numai material, ca să fie în sensul celor discutate, evident că acela nu poate să gândească, să cugete, să cunoască!
“Sunt și acestea o dovadă că prezența Mântuitorului Hristos este un veșnic «prezent»”
– Rep. Dar, credința puternică ne ajută să ne vindecăm sufletul, în aceeași manieră în care ne vindecăm și trupul nostru?
-Așadar, și din punct de vedere spiritual, viața noastră este un «univers» pe care noi trebuie să-l cunoaștem în măsura în care ne ridicăm deasupra unei vieți cotidiene banale, care de multe ori este marcată de zbuciumul acesta al gândurilor, al poftelor, al tentațiilor de tot felul, al părerilor de sine. Așadar, ca să vindeci sufletul, trebuie să «vezi» sorgintea lui: de unde vine sufletul, cine este creatorul acestui suflet? El se poate naște pe sine? Cine a născut acest suflet? Că doar nu se naște el pe sine? Nu putem să spunem că părinții noștri ne-au creat sufletul, pentru că ei contribuie numai materialicește la nașterea noastră! Dacă noi gândim că sufletul este dincolo de materie și dacă noi gândim și analizăm propria noastră persoană formată din trup și suflet, bineînțeles că atunci când vorbim de trupul nostru, ne gândim la părinții noștri care ne-au dat trăsăturile lor, ne-au comunicat genealogic multe dintre aceste aptitudini, simțuri, vocații! Dar, din punct de vedere sufletesc, părinții nu sunt autorii propriei noastre persoane, pentru că sufletul este dat de Dumnezeu!
– Rep. Să înțelegem că o credință puternică înseamnă să fim conștienți că Mântuitorul Iisus Hristos este permanent prezent în viața noastră?
-Cuvintele Domnului, prin care a spus tâlharului: «Astăzi, vei fi cu mine în Rai», sunt și acestea o dovadă că prezența Mântuitorului Hristos este un veșnic «prezent», pentru că El este în viața noastră și pentru că El nu se depărtează niciodată de la noi, pentru că El este iubirea cerească, El este Cel care face ca viața noastră să aibă un sens, să aibă o realitate, să aibă un drum de parcurs și să aibă o țintă de atins. Așadar, în îndoielile noastre suntem cuprinși de aceste valuri, de aceste furtuni ale vieții, și de multe ori slăbim în credință, ne îndoim de realitatea aceasta, dar El vine și ne dojenește, ne învață, ne mângâie cu Cuvântul Său și ne descoperă că El este în noi, și că noi suntem vii, pentru că El este în viața noastră și în interiorul nostru.
Profesor, Vasile GOGONEA
