,,Dar dintre toate câte pun cununa
Durerilor ce inima sfâșie,
Au fost mereu și fi-vor totdeauna
Plecările ce duc în veșnicie.”
Vasile Militaru
La sfârșitul gerosului ianuarie și bogat în zăpezi, pe 29, anul curent, se sfârșea uleiul din candela vieții profesorului Alexandru Ionescu, o torță mereu aprinsă a învățământului gorjean de geografie. De necrezut! Încremeniți am rămas și cu inimile împietrite toți cei care l-am cunoscut, la aflarea sinistrei vești ce a căzut ca un trăsnet, cu atât mai mult că, în urmă cu două zile, era același profesor vesel și zâmbitor cu tonusu-i caracteristic. Câtă dreptate avea poetul de limba germană, Rainer Maria Rilke!:
,,Mare e moartea/peste măsură/Suntem ai ei/cu râsul în gură.
Când, arzătoare viața/ne-o credem în toi,/Moartea, în miezul ființei, plânge în noi.”
Toate plecările și despărțirile sunt dureroase, dar plecarea în veșnicie este nespus de întristătoare pentru cei rămași în viață, mai ales pentru familie, aceasta sfâșie inimile celor dragi, ochii plâng lacrimi calde până seacă. Ce taină adâncă de călătorie! Să nu știi unde ajungi și ce vei face! Să nu te mai întorci niciodată!
,,Nu de moarte mă cutremur,/Ci de veșnicia ei”, glăsuia Al. Vlahuță. Dacă, despre viaţă, ştim atâtea, despre misterul morţii, mai nimic.
Ivit pe lume la data de 03.07.1952, în Bărăștii Oltului, după ce a urmat cursurile școlii primare și gimnaziale în comuna natală, continuă liceul la Vedea, numărându-se printre elevii de frunte. În învățământul preuniversitar, printre altele, s-a statornicit pasiunea pentru științele pământului, geografie și geologie, fapt ce-l determină să-și continue studiile la Facultatea de Geologie-Geografie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca pe care o absolvă în 1977. Prin dispoziția de repartizare, ocupă catedra de geografie de la Grupul Școlar Industrial de Petrol Țicleni pe care o păstorește până la recenta plecare în veșnicie. Sosit după patru ani de la înființarea liceului, se încadrează perfect în echipa profesorală existentă. Deprinderea cu activitatea intelectuală din facultate se păstrează în toate acțiunile didactice întreprinse, organizează judicios perfecționarea pregătirii profesionale în colectivul catedrei pe care a condus-o ani de-a rândul, dar mai întâi a fost sporită exigența față de propria-i pregătire, plecând de la maxima latină: ,,Cuvintele te învață, exemplele te pun în mișcare”. Și-a dat seama că autodidaxia permanentă este absolut necesară având în vedere perisabilitatea rapidă a cunoștințelor acumulate în facultate și evitarea unui comportament rutinar.
La orele de dirigenție, a căutat permanent să formeze la elevi noțiuni despre binele și răul moral. A înțeles că educația se face cu dragoste și severitate pe care le aplica acolo unde trebuie și când trebuie.
A organizat vizite și excursii cu elevii, unele de studiere și colectare a unor eșantioane de minerale, roci și fosile. Cabinetul de geografie amenajat de profesorul Alexandru Ionescu rivaliza cu cele mai înzestrate din județ. Și-a susținut examenele pentru obținerea gradelor didactice la timp, devenind profesor cu gradul I în 1992. Elevii instruiți de către dânsul au obținut remarcabile rezultate la evaluările naționale pentru clasa a VIII-a și la olimpiadele județene și naționale. A participat activ la cercurile pedagogice și la simpozioanele anuale de geografie, fiind apreciat de către inspectorii de specialitate. Într-o perioadă, a condus cu competență liceul, în funcția de director. În anul în curs, se afla în febra pregătirilor pentru cercul pedagogic ce urma să aibă loc în acest liceu, în luna mai, ultimul din viața sa didactică, ținut la Țicleni.
La înălțimea sa fizică se ridica si caracterul: o persoană modestă, cinstită și harnică, sociabilă, prietenoasă și politicoasă.
În acest liceu, și-a găsit și perechea, în persoana profesoarei Andrei Ana, specialitatea matematică, o fată cuminte și cu minte ageră, venită în liceu cu 2 ani înainte. Și astfel s-a săvârșit actul cel mai însemnat din viața lor: căsătoria. În căsnicia lor, totul era de acord: iubirea reciprocă, stima și respectul, ideile, principiile și gesturile. Harnici și nerisipitori, au reușit să-și întemeieze o căsnicie respectabilă, o gospodărie demnă de admirația tuturor. Bucuria cea mai mare s-a produs când au apărut roadele iubirii lor, cele două fiice, Luiza și Mihaela, în prezent, titrate și așezate la casele lor, având și urmași. Erau fericiți. Dar au venit zilele negre de la sfârșitul lui ianuarie când s-a terminat nisipul din clepsidra vieții profesorului, la Spitatul Fundeni din București. În timp ce soția îl implora să n-o lase singură, primind încuviințarea dumnealui, iar fiica lor, Luiza, l-a asigurat că va avea grijă de mama sa, a sosit şi clipa fatală: aparatele la care era conectat s-au tulburat ușor, iar inima profesorului, destul de obosită, a cedat. Timpul n-a mai avut răbdare. Zdrobită de durere, urmare a dispariției soțului, suntem siguri că doamna profesoară Ionescu va găsi resursele necesare de a supraviețui acestei tragedii, având în vedere că ,,Cel ce are un de ce pentru ca să trăiască poate îndura orice “ (Nietzsche). Acest de ce, pentru dânsa, există: cele două fiice, Luiza și Mihaela, ginerii și nepoții.
Adus acasă de la București, la casa profesorului, în cele 2 zile premergătoare înmormântării, era un du-te−vino, furnicarul de oameni nu mai contenea, toți, cu lacrimi în ochi, veneau să-și ia rămas bun, semn că l-au iubit și prețuit. Demnă de remarcat este solidaritatea profesorilor din Țicleni, a profesorilor de geografie din județ, dând un anunţ în Gorjeanul, a conducerii Inspectoratului Școlar Județean Gorj. Puține cortegii funerare au avut anvergura celui care îl petrecea pe profesorul Alexandru Ionescu pe ultimul drum, în ciuda gerului mușcător. Boala și gerul l-au făcut pe subscrisul acestor rânduri să privească cortegiul de la fereastră, deosebit de apăsat sufleteşte pentru dispariţia acestui coleg.
A plecat din viață cu satisfacția că și-a făcut datoria pe deplin ca profesor, soț, părinte și cetățean, dar și cu strângere de inimă, cu mare durere că-i părăsește prea devreme pe cei dragi, că încă nu și-a îndeplinit tot ceea ce își propusese, mai ales că fiicele mai aveau nevoie de ajutorul tatălui.
O mare nenorocire s-a abătut asupra doamnei profesoare Ionescu și a celor două fiice, alături de soții lor, dar dispariția soțului și a tatălui este numai fizică, nu și spirituală. L-a chemat pământul pe care l-a studiat toată viața, geografic și geologic, la numai 61 de ani şi după 37 de ani de apostolat didactic.
Cât de bogată este limba noastră, în asemenea împrejurări, se dovedeşte a fi săracă, nu mai sunt posibile urările, decât o rugăminte adresată Marelui Creator.
Rugăm pe bunul Dumnezeu să primească și să odihnească în pace sufletul nobil al profesorului Alexandru Ionescu, să se ridice în Împărăția Cerului, pentru ca de-acolo să vegheze asupra celor dragi.
Pentru noi, glasul profesorului Alexandru Ionescu care ni se adresa cu ,,Să trăiți, Domnule profesor Ungureanu”! a amuțit, s-a stins.
Adio, Domnule Profesor, Alexandru Ionescu, și iertat să fiu că vi-am tulburat proaspătul somn de veci.
Adio şi veşnică amintire!
Constantin E. Ungureanu
,,Aici, unde mă aflu eu,
Nu e nici bine, nu-i nici rău,
Nu-i nici aproape, nici departe,
Nu e întreg, și nu e parte,
Nu este sus, și nu e jos,
Nu e urât, și nu-i frumos,
Nu e sărac, și nu-i bogat,
Nu e colibă, și nici palat,
…………………………………
Nici bucurie, nici durere.“
Costel Răducan, ,,Epitaf”
