În agora, cineva, vreun revoluţionar „galibardian”, neînfricat, ca Ahile Peleianul, de exemplu, lipise pe frontispiciul Marelui Templu al Zeului Transalteic, pe cel al Palatului Regal, pe cel al Sediului Parlamentului pe cel al Prinţului Preafericit, pe cel al Po(i)etului Însuşi, pe cel al Dictatorului „recalibrat”, un manifest incendiar. Îi reproducem conţinutul fără nici un comentariu.
„Aleluia! Praful şi pulberea. Revoluţia. Instituţia. Prostituţia. Corupţia. Imaginaţia. Trădarea. Sexualitatea. Spânzurători. Sfori. Închisori pline cu scursori, ci nu cu magnaţii, baronii, patricienii zilei. Biserici. Isterici. Falansterici eşuaţi în «Corabia» lui Odiescu. Groparul. Gropile durează până la judecata de apoi. Văd negru, roşu, infraroşu. O nouă lume? Oamenii s-au săturat de schimbare/schimbări, în timp ce cârtiţele sapă harnice, oarbe, ca minerii, tunele pe sub pământ. Ca aflate sub jurământ.
Persoană politică. Defect limbajul. Obscen. Poartă. Ţeapă. Capul tras în ţeapă. Ipocrizie. Plecarea în Scoţia. Transestetica teatrului nou. Villon. Chaucer, Baudelaire, Apollinaire, Ion Caraion. Bovină religioasă şi curăţică. Fără latină. Cu ceva greacă, cu ceva slavă, cu ceva influenţă (şi) transalpină. Pierderea demnităţii. Trădare, dar să ştim şi noi. Câini sau iepuri? Să terminăm cu statul în picioare! Să terminăm cu Statul! Să devenim câini! Sau târâtoare?!
O căţea în patru labe. Războaie israeliano-arabe. Psihism. Fascism, Comunism. Capitalism de cumetrie. Impulsurile subconştientului îţi joacă feste. Şi spui lucrurilor pe nume. Şi paţi ca Oreste. Ca femeile oneste. Defulări şi refulări, deflorări anticipate. Circul hipnotic e pe sfârşite. Şi pentru porci, şi pentru vite. Ruşine. De trei ori ruşine! Totul se reduce la bex, la dex, la lex, la nex, la rex, la sex, la vex, la zex. Destrăbălare, lux, cuvinte şi lucruri. Obsesii şi obsedaţi. Posesii şi posedaţi. Ţambal. Clopote. Tropote. Teatru experimental. Stuart cel putred va fi izgonit din ţară. Carol Stuart cu trâmbiţe şi cu fanfară. Infame trucuri!
Predicatori, îngropaţi vechea republică, vechea egalitate! Pâine şi bere. Miserere. Mizerie şi poponarul de Stuart. Ciopârţit. Sere şi pâine. Cum să mă-ntorc la pacostea asta de câmp. Să scot ceva de-ale gurii din piatră seacă? Nu poţi să le-nşeli oamenilor buna-credinţă la nesfârşit. Eu m-am ales cu…Eminescu. Alţii s-au ales cu punga cu bani. Întreabă-i pe şobolanii de credinţă de ce nu ţin şedinţă ca să dea sentinţă. Unde-i victoria noastră, a întregului popor… sau „bobor”? Cine ne-a furat-o? Că uite-o, nu e! NATO sau U.E.? Vine cineva să ne spuie? Ca să nu-l cităm pe celebrul poet contemporan Marius Ianăş cu la fel de celebrul său poem: „Muie!”. Roşu-verde. Este aurul tuturor. Mobilitate financiară. Îmbogăţiţii de după Revoluţie. Scaun la cap. Are vreunul? Scaune şi daune. Aer de Grecie antică. Albastru-verde-negru. Un şarpe funebru. Guvernăm. Suntem guvernaţi. Guberniaţi. Credeam c-am scăpat de monarhia absolută… Dar s-a întors… de la „Nufărul” să-şi reîncarce cufărul gol. Scara măgarilor. Război civil. Avem un rege nou. Cere bani. Împrumutăm. Ce mai Balcani! Ce mai golani, şi castelani, şi gugumani. Dar şi guzgani de prin alţi ani. „Da-ţi-mi aurul” – pretinde Balaurul. Averea încropită a tuturor. Restauraţia! Noul rege e fiul lui Carol Stuart. Gloata, tovarăşe… Hai sictir! Scuteşte-mă! Eşti tovarăş cu tac-to, nu cu mine. La chestia asta cu tovarăşu’… Şi noul rege e un ticălos. Pupături în barca Republicii. Pupat Piaţa Independenţii. „Absenţii”. „Orgolii” şi noi portofolii. Dar El îşi bătea joc la uşa interzisă. Cartea interzisă e un fals noroc. Şi nu-i sub obroc. Marş, javre, de sub candelabre; marş, javrele dracului, din Palatul Pitpalacului.
Portocaliu sau catifea de doliu. „De ce ne-am dedat la asta?”. „Valea” – au spus. „De jos sau de sus?”. „Da şi nu! C-aşa-i viaţa. Ură absolută. Perfecţiune întruchipată. Nu – escrocilor, nu – ventrilocilor; da – euroatlanţilor, da elefanţilor. La curţile vesele târfele conduc. Şi interesele…
„Să vină Guvernatorul!” – ţipă enervat Autorul. „Lasă-mă să te venerez” – se ruga prea pervers cel dintâi. „Tu ce mă-ta guvernezi, mă?”. „Eu? Ţi-am scris o poezie. Creez încă una! Şi voi procreea! M-am îndrăgostit până la demenţă de un vers italian: «O, tu, iubirea mea neaşteptată!»”. „Şi restul poemului?”. „Restul bagă-l în mă-sa, în mă-ta, în cine vrei. Revoluţia să dureze, ehei!”. Fâsss! Pâsss! Poetul Curţii îl ascunde pe John Milton. Printre trandafiri şi zefiri. Sunt tolerant! Sunt alarmant de tolerant. Cu hughenoţii, cu netoţii, cu compatrioţii care nu trag la galere. Deşi s-ar cere! Deşi ar cam fi cazul! Căci impostorii au schimbat macazul de când s-au văzut la putere. Tot ling ca urşii, miere, ucigându-le cu labele pe bietele albine uluite că nu lor, ci dimpotrivă tot urşilor le merge bine!
Republica nu s-a opus proprietăţii. Pizma a fost cauza războiului civil; şi izma. Căci mereu se bea ceai de izmă de către cei proşti ca o cizmă. Dreptatea însă umblă cu capul spart. Secretarul Consiliului s-a sinucis. „Mi-e plină grădina de duşmani, ar fi declarat înainte”. „Restauraţia Foametei? A sărăciei? A hoţiei! A corupţiei? A capitalismului monopolist de stat? A capitalismului imperialist? A exploatării omului de către om? Scopul scuză scrobul? Pardon! Scopul scuză… scopul. Asta-i ţara mâncătorilor de rahat”. „Am iubit naţiunea aceasta?” – sună întrebarea. „Vreunul dintre noi? Vreodată? Şi ce este ea? Râul, ramul? Peisaje, miraje? Ce-i ea? Nu poţi fi tu, pentru că mă doare-n cot de tine. Nu pot fi oameni, pentru că se sapă unii pe alţii, se latră unii pe alţii, se dezbină unii pe alţii, se arată cu degetul unii pe alţii, se acuză unii pe alţii, se condamnă unii pe alţii…”. Naţiunea asta se duce de râpă. Să tăiem adânc în rană; să rupem vechile şi păguboasele mentalităţi – se împăunează/ se îmbăţoşează cei care au pus în practică tradiţionala înţelepciune: „Tot noi… la vremuri noi!”. Şi nu le dă nimeni peste bot şi peste fălci şi între ochi, lua-i-ar dracului! Aleluia! Slavă ţie… democraţie! Biserică şi rege. Pas de alege! „Au dizolvat Parlamentul” – urlă ca dementul Stuart. „Fiii dracului ce-aţi fost! – v-arăt eu vouă numai pledoarii pentru Rege! Billi, sărmanul de el, e mort… Nu e viu de fel! Şi toate femeile-s gravide. Să fii femeie e ca-ntr-un abator. L-au schingiuit pe John Milton, căci fusese într-o conspiraţie cu sine însuşi. I-au tăiat limba”. „S-a făcut vinovat de moartea vreunui boier?”… „Nu. De-a unui arhetip numit Spartacus”. „Ce vremuri dom’le! Ce perioade!”
Dar boii m-au păcălit. Pentru că n-au priceput nimic?! S-a zis cu circul. Cu toate circurile. Cu toate circumvoluţiunile, care-şi fac de lucru şi de cap. În piaţă vin paiaţe. În fiecare dimineaţă. Turma de rumegătoare, în jurul rumeguşului. Căci supa nu mai e-n meniu. O să devin un terorist?! Nu puteţi lăsa circul să crape de foame! Circul repetă în cor: „Nu vreau să mor de foame”. Şi nici de sete, nu vrea, vă garantez eu, un Autor plebeu, un derbedeu, un biet lector, precum anticul Hector. „Poate Homer!”. „Taci. E mister”. Personajele se suprapun. Rumegă gumă de „rumeşug”. Că au să râdă, şi Ăia … şi Ăia! „Că de-atâta postire mi s-a demandibulizat mandibula. Şi de-atâta carditopatie îmi tremură şi covorul de şters pe picioare. Ei crapă de râs, eu crăp de foame. Am moacă de sinucigaş?! Dar nu-mi place să mor de faţă cu lumea. Mai bine consum în tăcere colivă şi arpacaş”.
un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni
