Cultura

Matei Eminescu, fratele „poetului nepereche”

 | 11 septembrie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Matei Eminescu este penultimul copil din cei unsprezece ai familiei Gheorghe și Raluca Eminovici: Șerban (1841 – 1874), Nicolae (1843 – 1884), Iorgu (1844 – 1873), Ruxandra (1845 – ?), Ilie (1846 – 1863), Maria (1848 – 1855), Mihai (1850 – 1889), Aglae (1852 – 1900), Harieta (1854 – 1889), Matei (1856 – 1929), Vasile a murit la 1 an și jumătate. După cum se observă, destinul nu le-a fost nicidecum favorabil. Trei dintre ei, Ruxandra, Maria și Vasile, au murit mult prea devreme. Singurul care a ajuns la vârsta de 73 de ani a fost Matei, vârstă apropiată de a tatălui său, Gheorghe Eminovici. Exceptând-o pe Aglae și pe mama sa, Raluca, niciunul n-a ajuns la media vieții obișnuite. Căminarul Gheorghe Eminovici, ridicat la acest grad de boierie, de către Mihai Vodă Sturza, în 1841 avea „ o memorie uimitoare”, „din citit și din contactul cu lumea cultă, știa de 300 de ori 3 clase primare. Vorbea bine rutenește (ucraineană), leșește (poloneză), nemțește, muscălește (rusește) și pricepea și franțuzește”. Mihai îl moștenește, având și el o memorie formidabilă.”
Tatăl, spune Matei Eminescu, „avea ochii albaștri, caracter foarte violent (autoritar), dar, în schimb, avea un suflet foarte bun”; „caracter ferm, nelingușitor, rezolva imediat cestiunea și de aceea îl iubea Balș”. Gheorghe Eminovici și soția sa au avut grijă să dea copiii la carte: Șerban studiază medicina la Viena, mort de „oftică”; Nicolae a studiat dreptul; foarte bolnăvicios, „s-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei; Iorgu a fost trimis la Berlin, ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură de pe cal la o manevră în Brandemburg, a zăcut doi ani și de aici i s-a tras moartea”; Ilie a studiat medicina la școala lui Davila și a murit de tifos prin molipsire”; Harieta „a ologit la vârsta de 5 ani și nu s-a mai îndreptat”.
Matei nu s-a remarcat la învățătură, nu sta bine nici la purtare, n-a terminat liceul din Botoșani, nesuportând rigiditatea școlii. Urmează cursurile Școlii de Ofițeri din Iași. În timp ce Aglae s-a impus în domeniul actoriei și muzicii, Matei Eminescu se distinge ostășește în domeniul armelor. Sublocotenent (1870), locotenent (1880), căpitan (1886), este întâlnit în garnizoanele Brăila, Mizil, Râmnicu – Sărat și Galați. Matei Eminescu s-a distins ostășește în Războiul de Independență (1877 – 1878), i-a condus foarte bine pe camarazi în lupte, fiind decorat cu șase ordine și medalii: „Steaua Românească de Război”, „Virtutea Militară”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Steaua Comemorativă Rusă”, „Apărătorii Independenței”, ,,Crucea de aur cu spade a Ordinului Sf. Stanislav”. Din notele consemnate de superiorii săi, în registrul personal, reiese că era inteligent, cinstit, foarte harnic, ținută curată, cu reale virtuți ostășești.
Matei Eminescu a avut trei mariaje. Cu prima, Matilda Ilian, profesoară de istorie, o căsătorie scurtă, din care rezultă un copil, Victor, a doua căsnicie, cu Ana Condeescu, nepoata lui Leonida Condeescu, prototipul personajului principal din Comedia lui Caragiale, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, începută în împrejurări extrem de favorabile, înzestrată cu patru copii, nu este de durată, din cauza asprimii și violenței lui Matei. Cu a treia soție, Silvia Maieru, o ardeleancă, conviețuiește până la moarte. Demisionat din armată, funcționează ca subprefect al Plasei Afumați, apoi Tribunalul din Mehedinți îl numește custode al domeniului Glogova, având dispute litigioase cu moșierul Gună Vernescu și cu bancherul Hernia. Când încetează custodia la Glogova, se retrage într-o căsuță la Turnu – Severin, apoi, în 1924, se mută cu soția, Silvia Maieru, la Bistrița – Năsăud. Moare de pneumonie, ca și tatăl său, în 1929, fiind înmormântat la Cimitirul românesc din Bistrița.
În corespondența sa purtată cu Corneliu Botez, președintele Tribunalului din Galați, care organizase, cu ocazia comemorării a două decenii de la moartea lui Mihai Eminescu, ridicarea unui bust al poetului, Matei Eminescu, ca ultim supraviețuitor, îi furnizează acestuia date însemnate despre părinții săi și despre frații și surorile lui, pe care îi portretizează fizic și caracterial. Pune capăt unor știri apocrife privind neamul său și încearcă să restabilească adevărul. Importante informații găsim despre Mihai, viitorul poet de geniu, mai ales că era apropiat ca vârstă, de el și de Aglae, copilărind împreună la Ipotești și în împrejurimi. „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu 2 – 3 centimetri, poate și patru, mai scurt, avea musculatură herculitană (herculeană), piciorul cu scobitura tălpii era plin (Platfuss), cum zice neamțul”. „Păr negru ca corbul, fața un brun alb. Pălăria lui favorită era semijoben, mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puțin aplecat în jos și mai totdeauna gânditor”. ,,Somnul” îi era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară pân’ la amiază și uneori până la 1 și 2 p.m. Piciorul și mâinile mici, ca ale mamei, dinți regulați de culoare gălbuie, când râdea, râdea cu mare poftă, și râs sincer. De când era la „Timpul”, joben întreg nu punea decât când venea Veronica de la Iași. Prietenii lui, Teodor Nica, Chibici, Slavici, Burghelea, cum îl vedeau cu joben, îi strigau: „A venit Veronica!!!” Purta căciulă de astrahan, nu țuguiată, dacică, ci dreaptă. Făcea abuz de tutun și cafele negre, de băut bea, însă numai vin, rachiuri nu”. „Dar tot gânditor, vorbea el, spunea, râdea, dar iar rămânea gânditor”. În alte scrisori, revine la portretizarea lui Mihai: „Mihai avea ochii ceva intermediar între negri și căprui, un fel de căprui închiși, nasul era drept ca al mamei, și nu aquilin (acvilin)”. „Era foarte păros Mihaiu, pe pulpele și cele de jos și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin. Cânta bine din gură, ca și mama și Harieta. Îi plăcea singurătatea și desmormântarea trecutului” (M. Eminescu: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna”). Deseori, spunea Matei Eminescu despre fratele său, Mihai, că avea o afecțiune deosebită față de țărani și pentru ardeleni: „Grozav îi iubea pe țărani, mare simpatie avea pentru Ardeleni”. De fapt, Mihai Eminescu afirma: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.
Vorbește despre un conflict cu conservatorul Alexandru Lahovari, „după ce Eminescu a publicat un articol, frumos, stilizat despre gloria străbună, în «Timpul», de față fiind și Ioan Slavici. Afirmă că unii lideri conservatori nu-l agreau pe Eminescu, pe când Maiorescu, Brăiloiu, Man și Costache Epureanu erau susținătorii poetului”. Matei Eminescu l-a cunoscut bine pe Carol Davila, „adus de Vodă Cuza din Franța ca inspector sanitar al armatei Principatelor Unite în Războiul de Independență (1877 – 1878)”.
Acesta afirmă că nu știe izvoarele inspirației, în „Luceafărul”, însă cunoaște geneza poemului „Călin” și anume: la o șezătoare de tors, organizată de Maica Fevronia, una din călugărițe, Zenaida, a spus povestea lui Călin, în timp ce Eminescu a ascultat-o, a luat notițe și a versificat-o. Matei Eminescu vorbește și despre pozele unor membri din familia sa, despre cele patru poze ale lui M. Eminescu și dezminte informația din presă despre existența unei poze a poetului de la 9 ani. Există totuși o poză din anul 1864 cu promoția gimnaziului din Cernăuți, în care adolescentul din medalion ar putea fi Mihai.

Semnatura eletronica CertDigital

Cele 4 poze ale lui Mihai Eminescu
Primul portret al poetului a fost executat în 1869 de către J. Thomas din Praga, când Mihai Eminescu era în drum spre Viena. A doua fotografie a fost făcută în februarie 1878, la București, de către fotograful Frantz Duschek, când Mihai Eminescu avea 28 de ani, în urma solicitării lui Titu Maiorescu și Iacob Negruzzi, pentru tabloul „Junimii”. Cea de-a treia fotografie a fost realizată de Nestor Heck, Iași (1884 – 1885). „E aceea, spune Matei Eminescu, din ediția Socec scoasă de Maiorescu”. „Cea de-a patra este aceea unde-i cu mustățile mari, privirea și fața abătute, când se îndreptase puțin, altele nu există, omule, căci le-aș fi știut eu, iar, de copil, nici nu exista la Botoșani fotograf când era el de 9 ani, încă odată, nu există, minciuni” – arată Matei Eminescu. Aceasta din urmă datează din anul 1887, litografie de Th. Mayerhofer, după o fotografie realizată la Botoșani de către Jean Bielig. Poza cea mai cunoscută a lui Mihai Eminescu este cea din 1869. Zărindu-i chipul, Veronica Micle, stăpânită de emoții, îi scrie versuri. Motivând necesitatea unui tratament, fiind dornică de a-l cunoaște pe poet, aceasta va pleca la Viena în 1872, unde îl va întâlni pentru prima dată pe Eminescu. Unele afirmații vin în contradicție cu informații îndeobște cunoscute și consemnate în istoriile literare, considerate certe, în urma cercetării unor recunoscuți eminescologi. De exemplu, Matei Eminescu susține că renumitul profesor Aron Pumnul i-a schimbat numele lui Mihai Eminescu din Eminovici, că poetul nostru național a cunoscut-o pe Veronica Micle când s-a stabilit la Iași, nu la Viena, iar prima poză, a fost făcută „în anul 1870, cert, deci la 20 de ani, nu la 19”. Matei Eminescu se arăta nemulțumit cum Maiorescu „redijase” primele șapte ediții ale poeziilor lui Eminescu, la fel față de editările Șaraga din Iași pe motivul că acestea nu aduseseră niciun sprijin bănesc poetului cât trăise, iar după moarte, îmbogățiseră pe editori, în timp ce familiei nu-i reveneau beneficii. „Subsemnatul, căpitan Matei Eminescu, domiciliat în comuna urbană Mizil, fac cunoscut că nimeni nu are dreptul a edita și vinde scrierile rămase de la decedatul meu frate, poetul Mihai Eminescu, și că voia urmări și sechestra ori unde voiu găsi, ediții apărute de la moartea dânsului încoace”. Cu toate acestea, frații Șaraga obținuseră asentimentul Aglaiei pentru editarea operei. Din relatările lui Matei Eminescu, unele poate subiective, se îmbogățește biografia familiei și îndeosebi a poetului „nepereche”.
Constantin E. Ungureanu

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL