1. Cronica de carte: Istorisirea clipei în romanul lui Silviu D. Popescu*
„Dorinţa” este titlul noului roman de o sută de pagini al tânărului gorjean Silviu D. Popescu, apărut la Editura „Napoca Star”, Cluj, în 2015. Cum încă mă mai sperie tinereţea scriitorilor de azi, încerc să mă apropii la modul mirat de fiecare producţie literară nouă de pe piaţă. Constat că peisajul este mereu amendat în sus sau în jos. Afirmat în cadrul Cenaclului „Columna”, Silviu D. Popescu – fiu al complexului Ion Popescu-Brădiceni, profesor doldora de carte, poet frugal şi prozator mustind de idei filozoficeşti, pe deasupra geometru al Atelierului de poezie numit „Serile la Brădiceni” – Silviu D.Popescu este, afirm, un prozator talentat fără nici o discuţie. Iar acţiunea cărţii sale cu fructul de măr (biblic!) pe copertă are şi o patrie proprie peste munţi, în minunatul oraş ardelean Cluj-Napoca, unde, probabil, autorul respiră de ceva vreme, nu ştiu în ce context – posibil cel poststudenţesc – deplină tocmai bruma nopţilor, cu aceeaşi sfântă ardoare de imagini ca a plaiurilor natale. O mărturiseşte el însuşi, cu ostentaţie, agăţându-se într-o gheară cu cange de text: „Intrăm cu tancurile în noua provincie a minţii, noi, generalii Ordinului de Lemn. Eu, Marele Înghiţitor, mă arunc asupra unui cuvânt nevinovat ca să îl devorez de viu în timp ce, cu mâna stângă, ţin pixul şi rescriu alte cinci cuvinte pentru fiecare noapte nedormită. În noua provincie a coşmarului, mă regăsesc dormind pe scările de la intrare, gol şi zdrenţuit, şi plin de sânge. În Mercator am adus cu mine cele şapte harpii ale somnului.” Ca să îşi asume funciar, în cheie, Mercatorul 67 de pagini mai încolo, citez: „Andrei era obsedat de un video făcut de oamenii de ştiinţă de la un observator din Spania, numit Mercator, un video făcut cu tehnologia time lapse. Se referă de fapt la o serie de fotografii (să zicem 500 de fotografii) făcute cu o zonă/locaţie/obiect, care apoi sunt editate şi transformate într-un film ale cărui frame-uri sunt derulate foarte repede. Asta crează impresia unui film întrerupt, precipitat…”
Personajul aflat în expansiune, Andrei, studios şi cu chemări de filosof, îşi împrumută viaţa, întocmai acelor tineri ai zilelor acestea, de pe reţele de socializare. Ori, el însuşi nu are de ales o altă existenţă imitativă? Desigur, în tot ceea ce lui i se întâmplă, Andrei a fost proiectat cu umilinţă, cu îndoiala cea de toate zilele, dezafectat şi trist. Legăturile sentimentale, sexuale, îi sunt încărcate de impulsiuni ocazionale, dacă nu cumva – de ce altfel! – în linia poverilor de azi, sprijinite elefanticeşte de primii ani ai mileniului trei, cel atât de hipertehnologizat.
Stranie ca produs literar, istorisirea clipei în cartea lui Silviu D. Popescu pare a căpăta din când în când capcane: „La sfârşitul zilei am făcut sex, am fumat o ţigară, am făcut o plimbare pe bulevardul principal sau prin piaţa centrală, am văzut un film împreună cu ea sau am discutat despre nimicuri, înseamnă că am rămas fidel religiei mele păgâne. Sunt fiul lui Pan. Da, mă fascinează pădurea atât de deasă şi profundă încât te aruncă într-un imaginar vâscos. Sub soarele arzător, ne pierdem în noi şi ne regăsim sub luciul cald al stelelor unei nopţi de vară.” – scrie autorul la pagina 32. Ca să revină la cestiune în aşa faze lapidare: „Să zicem că în scena asta sunt două personaje. Eu – un fotograf de 23 de ani – şi ea – o jurnalistă de 21 de ani. Pe mine mă cheamă Andrei în această scenă iar pe ea, Ana. E simplu până aici. Totul are logică.” – citat de la pagina 51.
Cu această carte, prozatorul îşi justifică scrisul râvnind uneori la cyberspaţii, alteori cu sunete provenind de la metalele cele mai noi, în general însă prin acele frame-uri fotografice la fel de intense, caline, domestice, dintr-o lume cu obloanele trase, în corespondenţă gracilă cu (in)accesibilele personaje feminine, Ana, Cristina, Elena.
Grăbit cu sinele şi neviclean, Silviu D. Popescu face parte dintr-o generaţie intolerantă, fără lideri, deci fără chip, a internetului, ce aruncă fulgere din ce în ce mai puţine pe hârtia de scris şi aşa de multe în mediul virtual supralicitat. Până când un tânăr transmutat – pe nume Silviu D. Popescu -, venit pe lume în perioada abandonării tiparului înalt, pe plumb, promite să iasă din rând, în mod sigur calificat şi cu un foarte bun simţ constructiv, dacă viaţa n-ar fi doar… o colecţie de instant-uri, cum afirmă la un moment dat.
Ce-ar fi romanul „Dorinţa”, scris de autor cu „va urma”, dacă nu o redescoperire, un avertisment de etapă. Având nevoie de spaţii mai mari, salutăm aici curajul cu care talentatul Silviu D. Popescu nu vrea să purceadă în totalitate pe drumurile trasate de alţii…
*ALEX GREGORA
-„Dorinţa”, un roman de Siviu D. Popescu, de 100 de pagini, Editura „Napoca Star”, Cluj, 2015
2. Înaintea timpurilor (minicronică de cititor)
„DORINȚA“ de Silviu D. Popescu
Poate că e vorba de o colecție de instanturi – o ficțiune – cu un metanarator într-o nesfârșită joacă prin anotimpul iubirii, intersectat de planuri paralele, existențiale, iubiri care trebuie să se întâlnească, să se evite, „destine care se fac și se desfac, vieți care încep, altele se termină, sau despre consumatorii de lotus, de fiecare dată altă poveste, alt decor, alte tulburări, îndoindu-se de Teoria corzilor.
Când totul se întâmplă în „orașul de suflet care mereu suie și coboară“ (îmi amintește de drumurile sus-jos dinspre clinica de neurologie și celelalte clinici de inimă, de…) nu știu cum mai sunt băncile… tot colorate? Sau să fi fost în Timișoara, „orașul nou, încă nedescoperit“. Unde îl vei întâlni pe Andrei „aruncat într-un imaginar vâscos… sub luciul cald al stelelor unei nopți de vară“, căutând mereu repere în Cristina care nu e Cristina, în GPS-ul care este în eroare, în Ana, femeia „ivită într-o seară de iunie“, care l-a marcat la un moment dat, în Roxana o iubire de-o vară, în Elena femeia misterioasă…
Cred că te-am motivat… iar cu o exclamație de entuziasm, merită să-ți pui și o dorință, până vei întâlni „sub cerul de iunie, îmbrățișați și goi, doi nebuni și restul lumii…“
ELI GÂLCESCU
