1. Scrisoarea de acasă a poetului Gheorghe Vasiluţă e înfiorătoare, întrucât emoţia te copleşeşte. Nu-i aşa? Poetul e vocea prin care Bunul Dumnezeul de Acasă (una sacră) îi scrie Fiului Său, plecat în lumea cea profană.
Aşadar, de la bun început, lirismul lui Vasiluţă se arată a fi de influenţă/sorginte transmodernistă, căci religiosul transcende (ad)mirabil condiţia umană, o urcă la tiparul înalt al extazului mistic cu aspect (eidos) cathartic.
2. Poezia postmodernistă a căzut în parodic şi băşcălie şi a renegat rădăcinile sublimului şi sentimentului plenar. Prin urmare, nici populaţia României nu se înghesuie a cumpăra ori măcar citi placheţelele ori volumele indecent de subţiri. Gheorghe Vasiluţă este un poet care se ia în serios şi de o sobrietate a rostirii, mereu motivată.
3. Ei da, printre sentimente, cel patriotic a dispărut din poezia actuală. E o „ruşine“ să simţi, să iubeşti, să celebrezi eroii, ţara, pământul ei, averea spirituală, cultura, cu nimic mai prejos decât a Europei ori Americii. O baladă recurge la tehnica prozodică, dar şi la aceea a adresării directe către cititor, spre a-i „mişca“ sufletul întru modelarea superioară, bazată pe trăiri autentice, pe arderi lăuntrice, pe combustii transalchimice.
4. Sigur că un „criticuţ“ de azi, mărunt şi obtuz, va pufni din nas nemulţumit de neotradiţionalismul poemelor lui Gheorghe Vasiluţă. Dar, de o vreme încoace, zău, fondul bate forma, ideea transcende conţinutul, poezia e comunicare prin excelenţă, de un sentimentalism vibrotextual.
5. Modelele – pare a ne încredinţa autorul – sunt generate de emisiunea lirică încărcată de „reziduurile” unor lecturi paradigmatice. Pe cercul de boltă, Eminescu – Păunescu, există forţe teribile care îşi exercită benefica instrucţie teoretico-practică. Întrucât, întâi şi întâi, poezia este o rezultantă a unei pedagogii cu accente eroticopoetice ezoterico-exoterice.
6. Ca atare, în vibrotextele sale, Gheorghe Vasiluţă se revendică dintr-o retorică sinceră, vădind o neţărmurită încredere în cuvântul care transmite ceva însemnat, imperativ necesar colectivităţii umane, al cărei „cronicar”, „mesager”, „scrib”, „suflet”, „martir” este/trebuie să fie.
7. Discursul poetic suferă uneori, însă la tot pasul ţâşneşte din pasta limbajului metafora vie, rima rară, personificarea – şi cam toate figurile de stil ştiute (însuşite la şcoala clasicoromantică şi simbolistomodernă). O frumuseţe fireşă, de o frăgezime a otavei, toamna târziu, înrourată, le seduce negreşit.
8. Oricum, editorul Toma Velici are o personalitate solidă şi nu mi-aş fi permis a-i suspecta autoritatea indiscutabilă. A „mirosit” cum se cuvine talentul autorului, a mizat pe originalitatea şi originalitatea lui, căci parte din inspiraţie e pur şi simplu folclorico-populară. E bine? E rău? Eu aş înclina să cred că e o cale de redresare a poeziei de azi şi a celei de mâine.
Ion POPESCU-BRĂDICENI
SCURTĂ AUTOBIOGRAFIE
„Dacă crezi că există Dumnezeu şi El nu există, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi tu nu crezi că există, ai pierdut totul!” – PASCAL
M-am născut la 27 martie 1953 (în anul şi luna morţii lui Iosif Vissarionovici Stalin), în localitatea Gârbovu, din sudul judeţului Gorj, un sat împrejmuit de dealuri şi câmpii înmiresmate de fâneţe, cu fragi şi brânduşe, unde de dimineaţa şi până seara cântau, în duet, ciocârlia şi pitpalacul, iar în nopţile de vară, cu lună plină, erau acompaniate de privighetori.
Deşi rămas, de mic, orfan de tată, îndrăgind natura, am avut totuşi o copilărie frumoasă. Aşa cum îmi spunea mama, luam cartea la subsioară şi plecam cu cele, două văcuţe, până în Dealul Manafului, unde, împreună cu alţi copii, jucam „gula“ şi ascultam trilul păsărilor de tot felul, ale căror nume şi soi, de la cea mai mică la cea mai mare, le ştiam după penaj. Cunoşteam arborii după frunziş şi coajă, mireasmă şi fruct. Între prânz şi amiază mergeam, la scăldat, la „Crovu lu’ Ţucă“ sau la „Bâţolea“, unde am învăţat să înot, cu fraţii Ghindoc, Costică Buţu, Pucu, Costică Andreianu, prietenul meu de nedespărţit, şi cu cel mai comic om al satului, Dumitru Grecu, zis Borcea.
După absolvirea şcolii generale, din comuna natală, urmez, între anii 1968-1970, Şcoala Profesională de Construcţii din Timişoara. Aici, în oraşul limpede şi azur, împânzit de parcuri şi despicat în două de Bega, la fel de dragă şi astăzi, ca şi Jiul meu de odinioară, pe al cărui mal cântau golumbii sălbatici şi creşteau crini albaştri, iar când înmugurea răchita începeau să cânte răcăneii, adesea mi se părea că aud, aievea, strigându-mă, locurile natale. Ecoul vocii lor inconfundabile ajungea la mine, trecând munţii Cernei. Mă regăseam astfel cu ele, prin dor, în anii copilăriei, când mă alintau cu blândeţe prin foşnetul pădurii şi susurul de izvor.
Deşi, printre colegi, aveam mulţi prieteni, cel mai apropiat îmi era însuşi oraşul, pe care în timpul liber îl parcurgeam, pe jos, din Piaţa Iozefini până spre Pădurea Verde, atras de locurile pitoreşti şi peisajul arhitectonic, între care se distingeau: Catedrala, Opera, Bastionul, clădiri ce datează din timpul Imperiului Austriac.
Când veneam sau plecam în vacanţe, abia aşteptam. Circulau încă, pe căile ferate, locomotivele cu abur. Îmi plăcea enorm pufăitul lor sacadat şi acel şuierat prelung ce-mi dădea impresia că trec printr-un deşert nemărginit. În cei doi ani de şcoală, am avut parte de o educaţie deosebită, datorită unor profesori străluciţi, însă, peste toate, păstrez neşters în amintire felul de a fi al colegilor mei ardelenii, între care mai apropiaţi îmi erau oşenii.
După absolvire, lucrez în construcţii, la Timişoara, apoi sunt detaşat pe un şantier, la Lugoj. Mă despart cu greu de „fruncea“ ţării mamă, ţară care îmi este la fel de dragă prin latinitate, peisaj geografic, istorie, grai şi neam.
În Lugoj, aceeaşi atmosferă, tipic bănăţeană, oameni calzi şi primitori, ca şi la ţară („de unde vin şi domnii”), cum ziceau ei, când ne întâlneam în zilele de sărbătoare, la rugă.
Oraşul, numit al „fetelor frumoase”, era vesel şi atrăgător. Pe podul de fier, supranumit „podul îndrăgostiţilor”, arcuit peste apa domoală a Timişului, ce străbate oraşul, vara, treceau tinerii spre ştrandul din parc ori spre malurile răcoroase, cu plopi şi iarbă verde.
Frumoase timpuri! Trec peste această perioadă, care mi-a marcat tinereţea, „prinsă“ în vers, în volumul de faţă, pe care nu întâmplător l-am intitulat Scrisoare de acasă, cu precizarea că prioritate i-am acordat Creatorului Universului şi al planetei noastre, atât de frumoasă.
Mă întorc pe plaiurile copilăriei, în 1976, după decesul mamei, apoi mă stabilesc la Târgu-Jiu, unde lucrez la restaurări de biserici, meserie pe care am deprins-o, la Lugoj, în anii 1970-1975. Mă recalific ca fochist, profesie pe care o practic, până după 1989. Aproape la 50 de ani, Dumnezeu „mi-a dat o palmă“, pentru care îi mulţumesc. Încep să studiez Biblia, apoi mă convertesc la cultul adventist.
Amintirile frumoase au rămas, ca şi anii petrecuţi pe malurile Begăi şi ale Timişului. Ce este viaţa? Un râu molcom şi limpede, ori unul învolburat şi tulbure, care aruncă noroi şi mizerie?
După mulţi ani, în 2013, ajung din nou pe malurile Begăi, de astă dată însoţit de fiul meu, Alexandru. Amintirile mă copleşesc şi primul popas îl fac la şcoala unde am învăţat, pipăind porţile şi pereţii cu degetele udate de lacrimi.
Eram de-acum în Timişoara dragă, care mă întâmpina ca o mamă bună ce îşi aşteaptă, în pragul casei, fiul plecat de mult. Aceste frumoase şi duioase clipe îmi dau un impuls şi mai mare de a le transpune de-acum în vers. Aşa am început să scriu această carte:
Prin prăvălirea anilor ce unduiesc şi trec,
Umil stilou mai scrie o scrisoare,
Cu foşnet de pădure durerea să-mi înec
În râuri de tăcere, în râuri de culoare!
Aceste versuri sunt lacrimi
Ce curg din ochiul de peniţă,
De-aţâţia ani pe faţa unei vieţi,
Sub licăriri de cer, la primă juruinţă,
Când mă spălam cu rouă eternei dimineţi.
Făcusem un legământ, care mă obliga să duc până la capăt ce îmi propusesem. Stăteam nopţile, până târziu, mai ales iarna, la ţară, la gura sobei, iar vara, în natură, la umbra copacilor înfrunziţi, în ciripit de păsări, unde îmi regăseam muza.
La începutul încercărilor mele literare, în 1988, ajutat de Eutalia Tomescu, fiica preotului din Maghereşti, public primele versuri în cotidianul „Gorjanul“, apoi abandonez.
După mai bine de douăzeci de ani, fostul interpret de muzică populară Vasile Tulişi îmi sugerează, după ce îmi citeşte câteva poeme, să le public. Aşa ajung iarăşi, începând cu 2013, în paginile cotidianului „Gorjanul“, ziar pe care îl consider vocea şi oglinda unui grai, strigătul cel dacic al bravului Mihai, Jiul care curge şi udă întregul plai, pasărea ce cântă în nopţile de mai o rapsodie. Aici îmi apar majoritatea poemelor, exceptând Orăşelul de pe Jilţ, tipărit în „Monitorul de Turceni”.
Pe malul Mării Egee, am scris Elada şi Un păcătos iertat, şi, cu altă ocazie, venind din Italia, prima strofa din Cupola Albastră.
Găsindu-mă la Leleşti, satul natal al soţiei, întâlnesc un adevărat om de bine, profesorul Toma Velici, care m-a ajutat să le editez în volum, în care am inclus şi două texte în proză – Scrisoare de acasă şi De la întuneric la lumină – precum şi Psalmul 103 (Al lui David), reprodus după Biblia tradusă de Dumitru Cornilescu.
Iubite cititorule, las la aprecierea ta şi în mâinile tale această carte!
Niciunde nu este mai bine ca acasă, în România. Iubiţi-o şi credeţi numai în Dumnezeu!
30 Martie 2016
Gheorghe VASILUŢĂ
