Colectarea şi analiza datelor nu poate fi concepută decât prin stabilirea faptelor, înţelegerea şi interpretarea lor. Metodele cantitative sunt de neocolit şi oricare tip de cercetare de istorie locală. Metodele cantitative au fost validate în toate ştiinţele sociale. Dar nu numai metodele cantitative sunt de ajuns. O metodă simplă şi la îndemâna oricui pentru istoria locală sau orală este descrierea. Ea a fost multă vreme o modalitate privilegiată pentru cercetătorii istorici sau specialiştii din alte ştiinţe sociale. Din descrieri ei au reţinut materialul faptic, supus analizei. Anumite metode pe care le foloseşte azi cu folos istoricul fac parte sau au fost perfecţionate de celelalte ştiinţe sociale, sociologia, etnografia sau antropologia.
Ancheta este o investigaţie condusă în arhivă, dar şi o cercetare şi investigare realizată la faţa locului, la locul faptei, şi are ceva din metoda anchetatului, care caută să afle adevărul prin anchetarea martorilor într-un eveniment. Această metodă a anchetei exprimă foarte clar stilul şi personalitatea anchetatorului. Anchetele nu se fac numai în scopuri practice, ci şi în scopuri pur ştiinţifice. Orice anchetă urmăreşte să ofere un tablou cât mai exact asupra realităţii, privite dintr-un anumit unghi de vedere. O anchetă poate constata modul de viaţă al unei comunităţi, cercetarea mentalităţilor sau credinţelor dintr-o anume perioadă istorică. Anchetele se pot face oral sau în scris, sau se poate îmbina armonios ancheta orală cu ancheta scrisă. Munca în arhivă şi colectarea materialului, urmată de selectarea materialului cules, îmbinată cu anchetele pe teren, duc şi pot duce cu succes spre elaborarea unei monografii. Metoda monografică este foarte importantă, deoarece la arhivă se găseşte materialul de care specialistul are neapărat nevoie pentru a reconstitui tipologii ale modului de viaţă şi stabili anumite regularităţi în viaţa comunităţii studiate.
Monografia poate trata o singură problemă, dar încearcă să o investigheze din toate unghiurile de vedere posibile şi sub toate aspectele sale. Monografia devine sau se constituie astfel într-o lucrare de sinteză. Monografistul trebuie să respecte anumite reguli în elaborarea monografiei şi să posede reale cunoştinţe spre domeniul înspre care s-a orientat. El trebuie să observe lucrurile aşa cum sunt, nu cum ar dori să fie, dând la o parte prejudecăţi şi subiectivităţi personale. Monografia presupune redarea faptelor reale, fără ajustări, înfrumuseţări, hiperbole sau alte figuri de stil ce ţin de domeniul literaturii. Monografia sociologică trebuie să privească grupul social sau fenomenul de care se ocupă din toate punctele de vedere, şi-n raport cu întregul social. Sociologii de fapt au pus la punct modele de cercetări monografice, fixând punctele obligatorii de trecere ale cercetătorului. Sociologia, cu care istoria şi-a disputat problemele şi teritoriul, a devenit ştiinţă de colaborare, fără a se confunda, ambele obţinând rezultate notabile în studiul localului şi regionalului.
Din acest punct de vedere, istoricii nu pot să nu recunoască rezultatele de excepţie, de valoare europeană şi chiar mondială obţinute de sociologia românească interbelică, prin Şcoala de Sociologie de la Bucureşti, cu marele său mentor Dimitrie Gusti, ajutat de alţi mari colaboratori, sociologi de prestigiu ca: Traian Herseni, Henri H. Stahl, dar prin şi experienţele de excepţie ale Institutului Sociologic Banat – Crişana. Sociologia românească interbelică a excelat prin cercetările monografice. De fapt, Dimitrie Gusti înseamnă începuturile monografiei româneşti. Înfiinţarea Institutului Social Român şi activitatea pe teren au pus bazele unei cercetări ce are în centru studiile monografice, aplicate lumii rurale româneşti. Munca de teren a făcut din sociologia românească interbelică o ştiinţă a realităţii, iar monografia românească a fost ridicată la rang de mişcare ştiinţifică. De fapt, încununările acestei munci în echipă pe teren, este lucrarea: „Îndrumări pentru monografiile sociologice”, de Traian Herseni, ce a apărut în 1940. De fapt, D. Gusti „a definit sociologia ca ştiinţă a realităţii sociale şi a susţinut cu tărie că singura metodă care promovează cunoştinţa omenească este observaţia”.
(D. Gusti în Traian Herseni, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Bucureşti, 1940, p. 5)
Ancheta orală sau monografia, bazate pe observaţii ordonate, realizate metodic, grupează faptele după criterii calitative. Fenomenele pot şi trebuie studiate şi din punctele de vedere cantitativ. Acest lucru implică obligatoriu metodele cantitative, statistice.
Statistica pleacă de la principiul că orice societate nu este numai o sumă de indivizi având diferite raporturi între ei, ci un TOT întreg, care trăieşte şi se manifestă prin instituţiile sale. Statistica se ocupă astfel de fenomenele de masă, de regularităţile şi legile ei. Statistica este ştiinţa care clasifică, grupează şi apreciază şi lasă la o parte accidentele individuale, căutând cauzele generale şi constante ale fenomenelor de masă. Metodica statistică este în primul rând descriptivă, deoarece ea arată la modul cantitativ, prin cifre, fenomenul studiat.
Metoda statistică prezintă şi-un caracter tipologic, atunci când dintr-o masă de fapte, alege ceea ce este reprezentativ şi TIPIC. Analizele statistice oferă o anume regularitate, semnalează apariţia unor fenomene. Prin metodele statistice se observă dimensiunea cantitativă a fenomenelor, şi se caută constantele. Într-un fel statistica descompune fenomenul spre a-1 studia mai bine. Dar metoda statistică nu este numai descriptivă şi analitică, ea stabileşte chiar raporturi cauzale.
„Metoda statistică, metodele cantitative în general, au fost evident criticate, deoarece ea nu oferă TOTUL despre un fenomen studiat. Evident că metoda statistică nu ne poate introduce în interiorul societăţii realităţilor sociale. Nu putem cere acestei metode să ne ofere altceva, ci ceea ce ea poate oferi. În ciuda criticilor la care au fost supuse metodele cantitative, ele oferă o necesară bază cantitativă pentru studiul oricăror fenomene care se pretează cuantificării”.
(Petre Andrei, Sociologie generală, Polirom, Iaşi, 1999, p. 13)
Istoricul şi sociologul nu au la îndemână posibilitatea experimentării, dar pot apela la un fel de experiment indirect, care este metoda comparaţiei. Prin comparaţie observăm şi punem faţă în faţă cazurile la care două fenomene sau două serii de fenomene sunt simultan prezente sau absente şi din această situaţie putem trage concluzii asupra legăturilor dintre ele.
Există două feluri de comparaţii: comparaţia analogică şi comparaţia antitetică. Comparaţia analogică se bazează pe scoaterea în evidenţă şi compararea asemănărilor, pe când comparaţia antitetică accentuează diferenţele şi opoziţiile dintre fenomene.
Istoricul care se apleacă asupra unei problematici de istorie locală trebuie să aibă grijă să adune laolaltă un maximum de date, fie că e vorba de date provenind din surse scrise, fie orale. Privilegiul acordat surselor scrise, arhive şi documente sau provocate prin interviuri şi anchete şi o anume reticenţă de a folosi sursele nescrise, orale, sonore sau vizuale, nu sunt numai rezultatul unei lungi tradiţii ştiinţifice. Ezitarea şi uneori evitarea surselor orale, vine şi din anumite incertitudini metodologice de prelucrare şi de analiză.
O anume selectare a surselor în funcţie de credibilitatea şi valoarea lor ţine de competenţele cercetătorului şi de familiarizarea sa cu terenul şi cu arhivele. Cel ce se ocupă de o cercetare monografică, trebuie să aibă cunoştinţe ştiinţifice despre domeniul înspre care s-a îndreptat, să ştie să caute şi să utilizeze arhivele, bibliotecile şi mai ales să ştie să selecteze şi să îmbine armonios sursele scrise cu sursele orale. Cercetătorul istoric este obligat să consulte diferite producţii istoriografîce, de la noi opere de sinteze, la lucrările specializate şi să meargă spre cercetările înguste, dar aprofundate. Folosirea unor surse variate se îndreaptă clar şi spre lămurirea procedurilor metodologice adecvate. Analiza datelor cantitative, a biografiilor, rezultatul anchetelor orale, se bazează pe decriptarea documentelor cel puţin pe trei nivele ale discursului:
1. cel care informează asupra Universului martorului;
2. cel care ne face să cunoaştem punctul său de vedere asupra
lucrurilor;
3. cel care traduce modul său de a povesti.
Descrierea, ancheta, monografia, statistica, comparaţia, sunt metode pe care le foloseşte orice cercetător serios în redarea istoriei locale.
Şi eu, ca profesor de istorie – cultură civică în comuna Albeni, judeţul Gorj, la Şcoala Generală „Gh. Magheru”, pe viitor mă voi ocupa de: monografia localităţii Albeni, monografia şcolii şi de specificul colectivizării pe Valea Gilortului, între anii 1949 – 1962, cu o studiere atentă a tot ceea ce s-a scris anterior şi cu o cercetare istorico – sociologică, etnografică recentă prin arhivele jud. Gorj şi prin folosirea metodelor mai sus menţionate în cercetările de pe teren şi în interviurile cu martorii acestor evenimente.
Scopul meu este ca pe parcursul celor doi ani de studiu prin învăţământul la distanţă, specializarea ISTORIE, să realizez sub îndrumarea competenţilor prof. universitari de la „Babeş Bolyai”, o lucrare de licenţă cu un profund caracter ştiinţific, pe problemele istoriei locale, cu o focalizare pe spaţiul istorico – geografic al comunei Albeni, locul unde s-a născut în anul 1804, „braţul de oţel” al revoluţiei române de la 1848 – Gheorghe Magheru. A trăit între anii 1804 – 1880, şi este înmormântat în cimitirul Municipiului Tg-Jiu, ca şi bunul său prieten şi adversar politic – Cristian Tell.
Gheorghe Magheru a văzut lumina zilei în satul care-i poartă numele- Linia Magherului şi a prins cele trei mari momente istorice ale sec. XIX:1821, 1848 şi 1877 – 1878. În anul 2004, la bicentenarul Gheorghe Magheru, am reuşit să fac o fundamentare istorică, pentru ca Şcoala Generală nr. 1 Albeni, unde sunt profesor de istorie – cultură civică, să-i poarte numele marelui revoluţionar. De fapt, la ora actuală, sunt pasionat de două aspecte ale istoriei: istoria locală şi istoria orală, mai ales după ce am întâlnit mari cercetători în astfel de domenii, ca: prof.univ. Toader Nicoară, prof.univ. Doru Radosav, conf. univ. Virgiliu Ţârău şi o bibliografie recentă şi stufoasă pe aceste segmente ale istoriei. În abordarea tematică de istorie locală sau istorie orală, voi îmbina armonios metodele istorice tradiţionale cu metodele specifice istoriei orale sau locale.
Voi încerca pe cât posibil să mă ocup de cercetarea istorică a Văii Blahniţei şi Văii Giloriului, deşi aceste lucruri au fost realizate aproape exhaustiv de marele istoric şi dascăl, Alexandru Ştefulescu, mai ales în opera sa nemuritoare: „Gorjul istoric şi pitoresc”. Munca de cercetare a istoriei locale şi orale o să o concretizez sau materializez în: rapoarte ştiinţifice, articole ştiinţifice şi chiar o modestă lucrare despre particularităţile colectivizării între 1949 – 1962, pe Valea Gilortului, în comuna Albeni, locul de naştere pentru marele revoluţionar, patriot şi om politic al sec. al XlX-lea – Gheorghe Magheru. Toate aceste idei le-am concretizat prin Apariţia: „Colectivizare pe Valea Gilortului între memorie şi uitare” (2 volume) în 2010 – 2011, „Portofoliul didactic istoric” (2011), „Apostoli ai neamului românesc în satul Colibaşi” (2012).
Voicu T. Teodor Profesor istorie – filosofie Şcoala Generală nr. 1 Albeni
