Cultura

Mihai Eminescu & George Enescu

 | 13 ianuarie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Formaţi în vestite capitale europene (Viena, Berlin, Paris), încă de la primele versuri (De-aş avea) şi acorduri( Poema română), Mihai Eminescu şi George Enescu au creat nemuritoare opere literare şi muzicale sub înrâurirea sacră a folclorului românesc şi a iubirii de neam şi ţară.
Plaiurile mirifice ale Ipoteştilor şi Livenilor, saturate de nestemate folclorice, îi vor fermeca pe cei doi cu lumea naturii, a cântecului şi a poeziei-„lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”.
Atât Eminescu, în copilărie şi apoi în peregrinările sale prin ţară, cât şi Enescu, revenind în vacanţe de la Viena şi Paris, au ascultat şi au notat creaţii populare de la ţăranii care au fost şi primii lor dascăli, creaţii folosite drept sursă de inspiraţie în atâtea capodopere lirice.
După model popular, Eminescu a creat poemele Călin (file din poveste ), Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru ş.a., iar Enescu, prin citarea sau juxtapunerea motivelor şi temelor folclorice a creat Poema română, adevărată Cântare a României, muzicală, şi celebrele Rapsodii în La şi Re major.
De acum urmează marea aventură artistică în care folclorul-„un izvor pururi reîntineritor”-este „fondul inspiraţiunii” în capodoperele eminesciene precum Luceafărul, Făt-Frumos din tei, Crăiasa din poveşti, Peste vârfuri şi celelalte, iar la Enescu începe procesul de re-creare a folclorului naţional şi integrarea fericită a acestuia în gândirea simfonică europeană.
Filonul folcloric va străbate ca o apă subterană marea creaţie a celor doi artişti ai artei şi culturii româneşti şi universale. Liricul incorigibil, George Enescu, va face începutul prin Suita I pentru orchestră ( l903) cu celebrul Preludiu la unison-formă şi gen muzical cu totul insolite în creaţia muzicală preenesciană-o doină simfonică ce exprimă imaginea seninătăţii şi robusteţii sufletului popular peste care se aştern umbre discrete ale unui sentiment nostalgic.
Motivele şi temele din Suita I se reiau în Dixtuorul pentru suflători ( l906 ) şi Sonata în Fa diez minor compusă în anul l934 la Tescani şi Sinaia în care apare portretul generalizat al sufletului poporului şi al dorului arzător-laitmotiv deopotrivă enescian şi eminescian în Lacul, Dorinţa, Din străinătate şi altele.
În Sonata III pentru pian şi vioară (1926), Enescu crează melodii proprii în stil popular atingând sinteza mult visată în spiritul naţional şi conţinutul universal-uman. Aici, ca şi în alte creaţii enesciene, cele două genii se întâlnesc întrucât sufletul compozitorului aspiră a se contopi cu codrul eminescian.
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea peste noi
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.
Nu o dată imaginea păstorului şi cantilena sa din fluier au fascinat pe Eminescu şi Enescu. În sonata enesciană se întâlneşte, de asemenea, acel eminescian freamăt de codru.
Cucul cântă, mierle, presuri
Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.
Prin Sonata III şi prin alte opusuri, George Enescu scoate muzica românească din izolarea provincială şi o introduce în comunitatea marii muzici care nu cunoaşte frontiere. Neîndoios, Luceafărul şi Oedip-opera vieţii lui Enescu-sunt cele mai de seamă lucrări ale genului. În făurirea Luceafărului, Eminescu s-a inspirat din basmul popular Fata din grădina de aur, iar Enescu s-a inspirat din străvechiul mit elenic al destinului, dar şi din folclorul românesc. În ambele capodopere apare ideea neînţelegerii geniului de către contemporani şi-aş adăuga-chiar de posteritate. În legătură cu Eminescu inactual şi depăşit, la sfârşit şi început de mileniu, au apărut voci ale unor critici care caută lighioane în pletele Luceafărului.
Interesant, Mihai Eminescu a intuit astfel de situaţii ironizându-le în stilu-i caracteristic în poemele Dintre sute de catarge (l880) şi Scrisoarea I (1881), aşteptându-se mai mult la contemporani şi mai puţin la posteritate.
Opera Oedip l-a preocupat pe Enescu un sfert de secol şi i-a luat l0 ani de muncă. Eliberat dintr-o cumplită strânsoare şi o muncă de maximă încordare la crearea operei Oedip, compozitorul a simţit nevoia unor momente de odihnă, desigur, activă pentru că maestrul însuşi spunea: „Să te odihneşti de muncă prin muncă”. Acum dă la iveală Sonata III pentru pian nr.3 (l934) ca o linişte după furtună sau liniştea apelor adânci care oricând generează o maree sau un tsunami.
În Dolce rustico reapare chemarea folclorului având ca fundal peisajul armonios şi suav al naturii moldoveneşti, reflex al naturii eminesciene din atâtea poeme culminând cu o graţioasă idilă în legătură cu care exegeza l-a socotit pe Eminescu nu numai poet, ci şi muzician.
Sara pe deal buciumul sună cu jale
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Se pare că-i vorba de iubita sa de la Ipoteşti, Elena, care s-a stins din viaţă înainte de vreme. Printr-o antiteză romantică de inspiraţie budistă şi/sau shopenhaueriană ideea a fost reluată în Mortua est.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele
Când viaţa-i o baltă de vise rebele.
O, moartea-i secol de sori înflorit
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.
Nostalgia faţă de locurile şi oamenii în mijlocul cărora a copilărit, „adevărată trăire de vis edenic, de dulce confuzie între real şi imaginar” reapare apoteotic în Suita „Săteasca” (1938) şi Impresii din copilărie compusă de Enescu în anul 1940.
Imaginea feerică, campestră, ştrengari zburdând, casa veche a copilăriei în asfinţit, dorul după edenul pierdut au ceva comun cu nostalgia eminesciană din poemul „O,rămâi” în care, după dialogul cu natura generoasă, copleşit de regretul fericirii pierdute, poetul aruncă Timpului neîndurător un strigăt dramatic cu ecouri ce se amplifică la infinit.
Unde eşti,copilărie
Cu pădurea ta cu tot?
Aceeaşi amintire duioasă a copilăriei în imaginea descriptivă a satului, urmând tradiţia debussistă şi musorskiană unde dorului acut românesc i se adaugă tristeţea amurgului vieţii, picmentate de o uşoară undă de lumină ca o mângâiere, de fapt, un surâs printre lacrimi ce se regăsesc în Suita pentru pian şi vioară (1940), în Uvertura de concert pe teme cu caracter popular (1948) şi, după 6 ani pe meleaguri străine, în Cvartetul în Sol major pentru coarde (1952) în care imaginea patriei şi a timpului scurs îl urmăresc obsedant pe Enescu ca şi pe Eminescu, de altfel, la l833.
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri.
Cele două genii ale cântecului şi poeziei s-au întâlnit şi altfel în planul marii arte.
Dovadă, unele poeme eminesciene puse pe muzică de George Enescu.
Liedul „Eu mă duc codrul rămâne”, notat de Eminescu în anul l876, a fost încheiat către anul l900 , apoi Piesa pentru cor şi pian „Revedere” (1916) şi Oratoriul Strigoii pentru soprană, bariton şi orchestră elaborat simultan cu Simfonia III, terminată în l9l9 în care înfierează războiul ce rupe avântul omenirii spre armonie şi idealuri măreţe.
Poemul lui Eminescu, „Strigoii” evocă evul mediu tulbure al Daciei creştine din vremea năvălirilor barbare. Arald, stăpân peste avari, vine de peste Volga. Pe plaiuri dunărene se consumă o dramă erotică între Arald şi Maria care moare după ce dragostea ei potolise elanul de cotropitor al lui Arald, creştinat aici, în Dacia.
După acest nefericit eveniment, Arald porneşte în munţi după steaua polară asemenea Magului călător în stele şi cere bătrânului preot al lui Zamolxis viaţa Mariei în schimbul închinării lui la zeii daci. Arald devine strigoi şi o însoţeşte în noapte pe Maria.
Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,
Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi
Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saţ.
george_enescu9Surprinşi de zori ei intră în domul din munte pentru totdeauna. Muzica lui Enescu înveşmântează adânci întrebări filozofice dezvoltându-le sensuri multiple în măsura în care arta sunetelor învederează cele mai ascunse meandre ale sufletului uman. Compozitorul urmăreşte ad litteram poemul eminescian creând o atmosferă postwagneriană cu sonorităţi de tip premodal şi modal anticipând cumva melodiile modale cu sfert de ton din opera Oedip.
Fiind vorba de o dramă erotică cu un sfârşit tragic, „Strigoii pentru soprană, tenor, bariton, recitatori şi orchestră” poate fi socotit un „Tristan & Isolda” transpusă în spaţiul românesc.
Fascinantă muzică a poeziei şi poezie a muzicii!
Un moment impresionant şi de adâncă semnificaţie filozofică în viaţa lui Eminescu şi Enescu este cântecul lor de lebedă prezentat în elegia Mai am un singur dor (l883) şi Simfonia de cameră pentru douăsprezece instrumente soliste (1954).
După şase ani de muncă, chin şi tortură la ziarul conservator Timpul, deznădăjduit în faţa unei vieţi pline de amaruri, hulit de unii contemporani (nefericita şi înveninata epigramă a lui Macedonski!), poetului i-a rămas un singur dor: moartea ca o izbăvire şi o integrare mioritică în mijlocul naturii care i-a dăruit vraja, balsamul şi statornica ei ocrotire.
De-oi adormi curând
În noaptea uitării
Să mă lăsaţi tăcând
La marginea mării.
Izvoarele adânci ale poemului pornesc de la viaţa zbuciumată a poetului şi din inima marilor mituri folclorice româneşti. Motivul din această elegie-testament apare şi în poemele O,mamă, Peste vârfuri, Mortua est şi altele.
Simfonia de cameră enesciană a fost compusă nu cu mult înainte de apariţia nesfârşitei nopţi, la Paris, când o boală necruţătoare avansa mereu. În aceste momente de presimţiri funeste Enescu mărturisea lui Bernard Gavoty care i-a publicat amintirile: „Această poveste începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei şi se termină aici în inima Parisului. Timpul îmi este măsurat, nu mai am multe zile pentru a spune ce am de spus. Atâta vreme cât exist, vreau să cânt”.
De fapt, încă din 1941, în finalul Simfoniei V, neterminată, Enescu a compus Cantata pentru tenor şi cor de femei având ca text elegia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu. De atunci Enescu a simţit nevoia să dea expresie artistică unor sentimente legate de motivul morţii. Temele contrastante expuse în Simfonia de cameră aduc un vag parfum al plaiurilor româneşti. O cantilenă învăluită în melancolie. După molto moderato şi Scherzo urmează Allegro funebre cu o melodie intens cromatizată care pluteşte într-o ambianţă tonală incertă.
O rătăcire în noapte.
Simfonia de cameră a fost compusă, cum am zis, bolnav fiind şi înfiorat de aceleaşi presimţiri care-l nelinişteau pe Mozart când şi-a compus propriul Requiem, pe Ceaikovski când a compus Simfonia Patetica sau, mai spre vremurile pe care le trăim, pe Ştefan Niculescu în a cărui creaţie, care a curs ca un fluviu imens, a înscris şi un Recviem românesc, o chemare a lui Dumnezeu de a-L urma în împărăţia cerurilor.
Sub înrâurirea folclorului şi a simţămintelor ancestrale ale poporului român, Mihai Eminescu şi George Enescu, în final-căci în toate există un FINAL- exprimă sentimentul împăcării cu destinul implacabil. Este un sfârşit inevitabil în faţa căruia se cuvine să stăm drepţi.
Simfonia V enesciană ivită din simbioza Eminescu-Enescu reprezintă o adevărată simfonie românească a destinului.
EMINESCU & ENESCU – două Bildungsromane şi două simfonii sui generis!
Eminescu & Enescu – două ipostaze sufleteşti, intelectuale şi morale unice în felul lor, doi dintre marii creatori ai unor sinteze ale patrimoniului de poezie şi cântec integrate armonios şi irevocabil în arta şi cultura universală.
Marin I. Arcuş

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL