Cultura

Mircea Bârsilă şi temeinicia constructivă – un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni –

 | 04 decembrie 2015, 00:00 | 0 comentarii | 

1. Figura arhetipală a cătunului
Poezia lui Mircea Bârsilă din „Anotimpurile unui Cătun”[1] este iniţiatică, forţa ei fiind dată de o temeinicie constructivă şi de întoarcerea la autenticitatea arhetipală, la substraturile din ce în ce mai adânci, anteice, htonice, antropologice prin excelenţă.
Mircea Bârsilă caută idiomul limbii artistice „în chiar poiesisul vorbirii, în semne, simboluri şi mituri” (l-am citat pe Paul Aretzu, n.m.[2]). Orfismul său e – repet – tipic columnist, de sorginte ba pansemiologică ba fabuloasă, marcchagalliană, însă constant emanând arome semanto-pragma-hermeneutice remanente. „Reprezentarea lumii este ritualică, de ordonare simbolică, de intuire a figurilor fundamentale ale imaginarului (insular-paradiziac, de pildă în figura arhetipală a cătunului, prezentă şi la N.V. Gogol în „Serile în cătunul de lângă Dikanka[3]”).
Brodând pe tema timpului care trebuie regăsit, poetomul o redistribuie metafizic / metapoetic / metamodernitar; renovează, prin repetare / ritualizare deopotrivă antiutopic / antiucronic, specializându-se în epifanii / hierofanii / logofanii regenerative; deplânge, ca într-un bocet fără de capăt, pierderea inocenţei mitice şi a harului; „astfel – conchide ingenios Paul Aretzu –, o viziune holistică, organicistă”[4], face din lume o singură, mare ontometaforă / transmetaforă. „Poezie a firescului (ca excepţie, n.m. I.P.B.), a spaţiului domestic în care moţăie adormite simbolurile, se constituie, în subtextualitate, ca o scriere de formă cabalistică în care sunt presărate chei, ce deschid labirinturi”[5]. „Prin caracteristicile scrisului său – încheie Paul Aretzu, consolidându-mi ideea reîncadrării lui Mircea Bârsilă în noua paradigmă transmodernistă – Mircea Bârsilă iese, total, din afara plutonului poetic postmodernist, definindu-se prin profunzime, complexitate, culturalitate, printr-un expresionism dramatic, dar echilibrat, ca poet orfic”[6].

Semnatura eletronica CertDigital

2. Principiul poetic şi imago mundi
În ceea ce mă priveşte, ca adept/promotor (alături de Basarab Nicolescu, Theodor Codreanu, Lucian Gruia, Pompiliu Crăciunescu, Eugen Evu, George Mirea, Teodor Vidam, Horia Muntenuş, Silviu D. Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Andrei Novac, ş.a. – n.m.) subscriu „Poetrixului” Magdei Cârneci[7] şi mă alătur ei pe calea transmodernă[8] „spre un nou raţionalism trans-ştiinţific şi trans-poetic”, în consonanţă cu maestrul absolut al transdisciplinarităţii, Basarab Nicolescu[9].
Reexaminată, şi din acest inedit (a se citi: nou unghi – n.m., I.P.B.), poezia bârsiliană dobândeşte conotaţii încă nedepistate / ori măcar nedezvoltate suficient. Într-o lume aparent extirpată de organul religios şi metafizic, poetul mizează încă pe principiul poetic drept cale de explorare a unei noi obiectivităţi, a unei noi subiectivităţi, a unei noi imago mundi. De ce principiul poetic? Pentru că in nuce gândirea poetică se bazează în continuare pe jocul ambiguu dintre imaginal – imaginar – imaginaţie pentru a palpa spontan şi a transmite fulgurant o imagine globală, dar vie, adică contradictorie, dar de o anume completitudine, a realităţii, din interiorul realităţii.
Gândirea lui Mircea Bârsilă e una non-abstractă şi totuşi capabilă de o înaltă generalitate, de o ciudată, intuitivă precizie substantival-verbală. Poemul său e entuziast şi laconic, frugal / punctual / fragmentar, vizionar şi ambiguu, concis şi enigmatic, meta-discurs şi totodată metarealistic/metafizic şi se adapă simultan din marea gnoză orficalchimică, şi din marea ştiinţă a prozodiei monumentale: între ele, deasupra lor, marea po(i)ezie transcosmologică (cuantică). În consecinţă, gândirea lui Mircea Bârsilă e una analogică (deci metaforică, hieroglifică); spontană, fulgerătoare, transversală; „neclară”, globală, holografică; aptă să primească revelaţia unei realităţi abisale, regizată în conformitate cu logica dinamică a contradictoriului[10], ca logica terţului tainic inclus[11].

3. Elogiul franciscan
Gheorghe Grigurcu aprecia la lecturarea „Scutului lui Perseu” că poetul afişează lucid o „poză” de zburător, din postura de dionisiac autohton ori de Bucolic tardomodern: „Mircea Bârsilă îşi dezvăluie cultura în subtilitatea metaforelor sale de sorginte rurală, în adecvarea lor fără greş, la canonul său interior… În plan psihologic, stângăcia lui ilustrată atât de tendinţa de a lungi vorba, cât şi în snobismul cărturăresc, constituie o dovadă suplimentară de autenticitate”[12].
Un alt volum bârsilian „O linie aproape neagră” îl convinge în fine pe maestrul Gheorghe Grigurcu care, de data aceasta, îşi propune a stabili „nota specifică a acestei poezii”. Şi e de părere că aceasta ar consta în relaţia cu universul, predominant erotică. „Femeia e resimţită ca o plăsmuire telurică, după cum pământul roditor însuşi nu e decât o femeie fabuloasă, Geea. Ca în poezia anonimă, mesajul de iubire se împleteşte cu metafora naturistă, se dizolvă în melopeea dulce-amăruie a acesteia”[13]. Un alt citat grigurcian pare să identifice profilul diferant al lui Mircea Bârsilă şi îl reproduc cu bucurie nereprimată: „Poetul îşi recâştigă bunul sentiment (al iubirii regăsite – n.m. I.P.B.) printr-un elogiu franciscan, care include, în cutele sale caligrafice, factorul compasional. E un elogiu în care iubirea e redobândită prin mila faţă de aspectele dezmoştenite, încifrate în barochismul răscumpărător, la rândul său, în plan formal”[14]. Cel mai aproape de inima poeziei bârsiliene pare să rămână însă Radu G. Ţeposu, cel care cronicărindu-i volumul de debut „Obrazul celălalt al lunii” (1982), semnalase accentul confesiv, rememorativ, aerul solemn, misterios, atemporal. Selectez o frază ilustrativă pentru validarea tezei mele: „Poanta lirică ori metafora sentenţioasă… vădesc limpede încercarea de a filtra (de a recicla, completez eu – n.m., I.P.B.) vechea sensibilitate printr-o percepţie nouă… Totuşi, un soi de hieratism al reprezentării dă poeziei fior şi grandoare. Efectul vine din răscolirea arhaicităţii”[15].

Note bibliografice:
1. Mircea Bârsilă: Anotimpurile unui cătun; ed. Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003, 54 p.
2. Paul Aretzu: Viziuni critice; ed. Ramuri, Craiova, 2005, vezi artic. „Poezia la 50 de ani”, pp. 83-86.
3. N.V. Gogol: Serile în cătunul de lângă Dikanka; Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1961, cu o prefaţă de Tamara Gane
4. Paul Aretzu: op. cit., ibidem
5. Idem, ibidem
6. Ibidem
7. Magda Cârneci: Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri; ed. Paralela 45; Piteşti, 2009: vezi artic. „Spre un nou raţionalism trans-ştiinţific şi trans-poetic?”, pp. 127-132
8. Ion Popescu-Brădiceni: Din metafizica transmodernului; Ed. Napoca Star, Cluj, 2009; vezi „Prefaţă. Calea transmodernă”, pp. 6-12
9. Basarab Nicolescu: Teoreme poetice, editura du Rocher, Paris, 1994; ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1996; trad. L.M. Arcade.
10. Vezi Stéphane Lupasco: Logica dinamică a contradictoriului; cuv. în. de Constantin Noica; trad. şi postf. de Vasile Sporici; ed. Politică, Bucureşti, 1982.
11. Basarab Nicolescu: Transdisciplinaritatea. Manifest; trad. de Horia Mihail Vasilescu, ed. Polirom, Iaşi, 1998.
12. Gheorghe Grigurcu: Poezie română contemporană. I.; ed. Revista Convorbiri literare; Iaşi, 2000, vezi artic. „Sburătorul poet”, pp. 109-111
13. Gheorghe Grigurcu: Catalog liric; Convorbiri literare; Iaşi, 2010, vezi artic. „Un univers erotizat”, pp. 28-31
14. Idem, ibidem
15. Radu G. Ţeposu: Istoria tragică/grotescă a întunecatului deceniu literar nouă; ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2009, pp. 177-178
16. Mircea Bârsilă: Argint galben; ed. Albatros, Bucureşti, 1988, 59 p.

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL