Cultura

Momente istorice în pregătirea Unirii la Iași

 | 25 ianuarie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Unirea Moldovei cu Ţara Românească este un eveniment de mare însemnătate istorică în viaţa poporului nostru, în dezvoltarea social-economică a Țării, în procesul de făurire a statului independent român.
Apariţia ideii naţionale, necesitatea istorică a unirii şi formarea statului naţional sunt etape ale unui lung proces de dezvoltare a societăţii româneşti.
Încă din 1853, când în urma agravării crizei orientale s-a ridicat în cadrul politicii internaţionale şi problema unirii Moldovei cu Ţara Românească, Marx arăta că rolul hotărâtor în rezolvarea acestei probleme trebuie să-l joace lupta de eliberare a poporului român.
Dar în timp ce masele populare urmăreau ca odată cu unirea națională să fie lichidată iobăgia, țăranii să fie împroprietăriți, munca lor să devină liberă, și să se bucure de roadele ei, burghezia liberală, cu puţine excepţii, a căutat să restrângă mişcarea de eliberare naţională, să rezolve problema Unirii nu pe calea luptei revoluţionare, ci prin combinaţii diplomatice. Interesați din punct de vedere economic să lărgească piaţa internă și s-o cucerească, reprezentanţii acestei burghezii doreau înfăptuirea unirii pe calea reformelor, fără lichidarea completă a iobăgiei şi, în general, a orânduirii feudale.
Alături de popor şi de pe poziţiile acestuia, s-au ridicat elemente progresiste ca: Mihail Kogălniceanu, Alexandru I. Cuza, Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti şi alții care s-au înregimentat în lupta pentru Unire.
Primul act al marelui eveniment istoric al Unirii Țărilor Române s-a desfășurat la Iași. Dar în drumul spre Unire se iveau mari greutăţi. Reacţiunea internă în strânsă legătură cu guvernele statelor europene, care se opuneau Unirii, şi-a concentrat toate eforturile în capitala Moldovei pentru a împiedica exprimarea liberă a voinţei poporului. La Iaşi, mai cu seamă, duşmanii Unirii găseau elemente care să spri¬jine acţiunea lor nefastă. Iaşiul, după Unire, rămânea al doilea oraş al Țării. Antiunionistul N. Istrati, în broşura „Chestia zilei”, tipărită în anul 1856, printre alte argumente împotriva Unirii, arăta că Iașiul „era ameninţat să ajungă un al doilea Hârlău”. Despre această acțiune a separatiştilor scria și consulul francez Victor Place la 4 iulie 1856: „Indivizii care se tem de a vedea micşorându-se valoarea caselor și a magaziilor din Iaşi sunt în contra unirii”, dar menţiona în acelaşi timp că asemenea motive de interes personal nu există în districte, „aşa se explică unanimitatea, care s-a constatat în sânul poporației lor în ceea ce priveşte unirea”.
La mai puţin de două luni de la încheierea tratatului de la Paris, prin care se stipula că, asupra viitoarei or¬ganizări a Ţărilor Române, urma să se pronunţe nişte adunări speciale – Divanurile Ad-hoc – alcătuite din deputați aleși din toate clasele sociale, în capitala Moldovei se luau primele măsuri pentru popularizarea ideii Unirii. La Socola, lângă Iaşi, în ziua de 25 mai 1856 lua fiinţă Societatea „UNIREA”. În „JURNALUL”, un fel de proces-verbal încheiat de luptătorii pentru unire: C. Negri, A. Panu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Hurmuzaki şi alţii se arăta scopul înfiinţării acestei societăţi.
Primul articol se refera la „Unirea Ţărilor Române”. În celelalte patru articole se arătau mijloacele care trebuiau folosite pentru triumful cauzei unirii. Ideea Unirii trebuia popularizată atât prin presă, foi periodice, cât şi prin broşuri sau foi izolate. Urma să se trimită delegaţi în toate judeţele, într-o vreme când nu se cunoştea pe ce temeiuri se vor constitui Divanele Ad-hoc, unioniştii moldoveni subliniau necesitatea alegerii deputaților pentru aceste adunări. În acest scop a constituit o comisie compusă din cinci membri care aveau misiunea să elaboreze un proiect asupra modului cum trebuiau să fie făcute alegerile. În articolul 5 şi ultimul, se lua o hotărâre foarte importantă şi anume să fie trimis Vasile Alecsandri la Bucureşti pentru a lua legături cu unioniştii munteni.
Cu ocazia înfiinţării Societății „UNIREA” în via de la Socola, lângă Iaşi, a lui Petru Mavrogheni, Vasile Alecsandri a scris următoarea improvizaţie:
25 mai 1856.
Sub acest măreţ castan
Noi jurăm toți în frăţie,
Ca de azi să nu mai fie
Nici valah, nici moldovean:

Semnatura eletronica CertDigital

Ca să fim numai Români,
Într-un gând, într-o Unire,
Să ne dăm mână cu mâni
Pentru a ţării fericire.

Dintr-un raport consular din 23 iunie 1856, aflăm că, printre primele scrieri care urmăreau să popularizeze ideea unirii în mase, a fost dialogul politic: „Păcală şi Tândală”, dialog care se încheia cu „Hora Unirii”, ambele de Vasile Alecsandri.
În paginile ziarelor „STEAUA DUNĂRII” si „ZIMBRUL”, care apăreau la Iaşi, se publicau articole în care se sublinia necesitatea unirii şi se ducea în acelaşi timp o puternică campanie împotriva separatiştilor şi a ziarului lor „NEPĂRTINITORUL”.
La începutul lui februarie 1857, unioniştii din Iaşi s-au constituit într-un Comitet Electoral al Unirii, în vederea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc.
Acest comitet mai urmărea „a se pune în strânsă înţelegere cu partida unirii din ambele Principate și mai ales din ţinuturile Moldovei. A lucra în conglăsuire cu ele ca viitoarele alegeri să trimită în sânul Divanului cât se poate mai mulţi reprezentanți ai marelui principiu care predomneşte în Principate”.
Comitetul Electoral al Unioniştilor din Iaşi a dus o luptă dârză împotriva caimacanilor Balş şi Vogoride, care împreună cu unii consuli ai ţărilor ce erau în contra Unirii, au falsificat listele electorale pentru alegerea deputaţilor din Divanul Ad-hoc moldovean.
Noul Divan Ad-hoc aproape în unanimitate unionist şi-a început activitatea la 22 septembrie 1857 în Palatul Ocârmuirii, pe locul căruia se află azi frumosul Palat al Culturii. Deschiderea Divanului Ad-hoc a fost anunţată ieşenilor în acea zi, la orele 7 dimineaţa, prin 9 salve de tun. Prin mijlocul şirurilor de soldaţi, în mare uniformă, aşezaţi în faţa Palatului, au trecut deputaţii, au trecut şi cei 15 deputaţi pontaşi, la vederea cărora soldaţii ţărani, călcând disciplina militară, au strigat: „Trăiască deputaţii noştri!” Pentru prima dată, pe aceeaşi bancă cojocul ţărănesc s-a aşezat lângă haina scumpă a boierului deputat. „Voim să scăpăm, să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai Țării şi să avem și noi o Țară!”
Acesta a fost strigătul ţăranilor, pornit din adâncul secolelor de suferinţă. Aceasta era marea semnificaţie a unirii pentru cei peste un milion şi jumătate de truditori din lumea neagră a satelor moldovene de atunci. În ziua de 7 octombrie 1857, Divanul Ad-hoc, în urma propunerii lui Mihail Kogălniceanu, votează aproape în unanimitate Unirea Ţărilor Române, numai două voturi fiind contra: unul al deputatului de Putna, Alecu Balş, proprietar a 80.000 de fălci de pământ şi celălalt al lui Nectarie Hermeziu, locotenent episcopal de Roman.
Odată unirea proclamată de ambele Divanuri, urma să se aleagă Domnii celor două Ţări Româneşti, fiindcă marile puteri n-au acceptat în 1858, prin Convenţia de la Paris, hotărârea poporului român pentru unire. Între unioniştii moldoveni şi munteni se încheiase o înţelegere ca mai întâi să se facă alegerea Domnului Moldovei şi apoi să se pronunţe şi Adunarea Electiva din Ţara Românească. Dar la Iaşi, ca şi la Bucureşti, erau mulţi pretendenţi pentru tron. Cei mai mulţi dintre aceştia fuseseră mai înainte domnitori. Venirea lor în fruntea Țării nu promitea nimic bun pentru viitorul poporului român.
Cei 67 de deputaţi din Adunarea Electivă a Moldovei erau împărţiţi în trei grupuri: Partidul naţional şi cele două grupări care sprijineau, una pe Grigore Sturza şi a doua pe Mihail Sturza.
În timp ce ultimele două grupări făceau o vie propagandă pentru candidatul respectiv, Partidul Naţional, deşi avea majoritatea în adunare, era divizat în mici grupuleţe, alcătuite din doi sau trei deputaţi care-şi aveau fiecare candidatul lor, fapt care putea duce la înfrângerea acestui partid. La un moment dat, după cum ne informează o scrisoare a lui Alecsandri din 20 ianuarie 1859, trimisă fratelui său în străinătate, autorul „Horei Unirii” se bucura de adeziunea majorităţii Partidului Naţional. Totuşi, pentru a se ajunge la un singur candidat al acestui partid, ceea ce ar fi determinat victoria în Adunarea Electivă, trebuia să se facă un „act de abnegaţie” şi acest lucru 1-a făcut marele poet. Prezentăm acest moment istoric, aşa cum ni-1 înfăţişează Vasile Alecsandri în cuvântarea rostită de el în faţa deputaţilor Partidului Naţional: „Domnilor, împrejurările de faţă sunt mai grave ca niciodată. Ambiţia i-a muşcat de inimă pe unii dintre noi şi ne-a făcut să uităm de interesele ţării noastre în favoarea intereselor noastre personale. Oare noi vrem să pierdem sau să salvăm ţara? Vrem s-o dăm pradă duşmanilor noştri? Nu, veţi zice. E bine”.
Dar pentru aceasta, arată în continuare Vasile Alecsandri, fiecare trebuie să-şi precizeze poziţia. În urma intervenţiei lui Vasile Alecsandri s-a ajuns numai la două tabere: a lui Costache Negri și a lui L. Catargi. Dar în Partidul Naţional era o dezbinare în legătură cu problema agrară. Cei doi candidaţi reprezentau atitudinea celor două grupuri: C. Negri era pentru împroprietărirea ţăranilor, iar L. Catargi viitorul şef al conservatorilor, se declara de pe atunci hotărât împotriva reformei agrare. Trebuia deci să fie desemnată o altă persoană care să întrunească sufragiul unanim.
În ziua de 5 ianuarie 1859, în Adunarea Electivă a Moldovei, care-şi ţinea şedinţele tot în palatul unde au avut loc dezbaterile Divanului Ad-hoc, a fost ales în unanimitate ca Domn al Moldovei Al. I. Cuza. După depunerea jurământului, M. Kogălniceanu, în discursul său i-a spus noului Domn memorabilele cuvinte: „Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca Domn să fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi”.
A urmat dubla alegere a lui Cuza, la Bucureşti, în ziua de 24 ianuarie 1859, sub presiunea miilor de orăşeni şi ţărani. Au urmat reformele care au satisfăcut numai într-o măsură redusă năzuinţele maselor populare. Vremurile care au urmat după detronarea lui Cuza, instaurarea regimului burghezo-moşieresc în România, au dus la o crâncenă exploatare a poporului, la sărăcirea ţării, la trădarea intereselor naţionale. Oamenii politici ai timpului, adulând pe Hohenzollern-ul adus de către ei în ţară, stâlpul regimului burghezo-moşieresc, i-au învăluit cu adâncă uitare pe acela care la 1859 întruchipase năzuinţele spre o viaţă mai bună ale poporului român.
La 1909, când se împlineau 50 de ani de la unire, prin liste de subscripţie, mii de oameni din toată ţara au contribuit cu puţinul lor pentru a materializa în bronzul unei statui recunoştinţa lor pentru Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dar conducătorii de atunci ai oraşului Iaşi, – aşa cum arată un raport descoperit de curând în Arhivele Statului din Iaşi, – n-au găsit un loc potrivit unde să fie aşezată statuia lui Alexandru Ioan Cuza. Trei ani de zile această statuie a stat uitată într-o magazie, până când sub presiunea celor care contribuiseră la facerea acestui monument, s-a ajuns ca să se înfrângă opoziţia edililor oraşului Iaşi şi monumentul lui Cuza să fie aşezat în Piaţa Unirii, unde se află astăzi.
Între aceste tradiţii de luptă pentru o viaţă mai bună, un loc important ocupă şi Unirea Ţărilor Române. Intensele pregătiri făcute în întreaga Țară, în vederea sărbătoririi Unirii, arată încă odată însemnătatea deosebită pe care o acordă regimul de democraţie marilor acte istorice din viaţa poporului nostru.
Prof.univ.dr. Valerian Popovici (România liberă din 21 ian.1959)

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL