Cultura

Momentul astral al Marii Uniri – Conştiinţă naţională şi acţiune politică (I)

 | 27 noiembrie 2012, 16:16 | 0 comentarii | 

Într-o lucrare istoriografică de mare probitate ştiinţifică, istoricul american Keit Hitchins urmăreşte, în contextul european al vremii, istoria românilor din Transilvania de-a lungul a peste un secol şi jumătate, mai exact de la momentul „Uniaţiei” până la oficializarea dualismului prin înfiinţarea monarhiei austro-ungare din 1868.

Semnatura eletronica CertDigital

Într-o tratare obiectivă şi realistă, echilibrată şi integratoare, cercetătorul (apreciat editor al anualului internaţional Romanian Studies), urmărea în detaliu momentele importante ale formării conştiinţei naţionale şi implicarea politică a românilor din Ardeal, într-un context central-sud-est european. Ideea ordonatoare a lucrării privea, aşadar, aspecte şi fapte, realităţi şi întâmplări din acest interval destul de semnificativ al istoriei transilvane, reliefând atât însemnătatea ecourilor precedente ale luptei sociale cât mai ales motivaţiile de profunzime care au făcut ca această luptă să continue în forme superioare, organizate, odată cu trezirea conştiinţei naţionale şi gestionarea ei de intelighenţia ardeleană în direcţia unei acţiuni politice concertate (Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania, 1700-1868, Ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1987). dusă în plan politic ca o repetitivă revendicare petiţionară (prin supliciile adresate curţii imperiale vieneze, dar şi celei papale, de la Roma), problema românilor din Transilvania îşi cerea imperios dreptul la o rezolvare justă şi echitabilă. Iată ce scria, în acest sens, istoricul Ladislau Gyémánt, rezumând, de fapt, toată problematica acestei mişcări naţionale, în care factorul social, determinat de o bază ţărănească majoritară, şi-a căpătat cu timpul şi viziunea politică structurată într-o doctrină de acţiune, vizibilă în întreaga argumentaţie istorico-lingvistică a Şcolii Ardelene, ce a culminat cu revendicările categorice ale Supplexului până la revoluţia paşoptistă şi Marea Unire. acă acţiunea politică a „corifeilor” blăjeni a fost, într-un fel, „elitară” (David Prodan), caracterizând iluminismul intelighenţiei, cea a factorilor implicaţi în revoluţia paşoptistă (intelighenţie şi ţărănime) a fost una solidară, în sensul unanim al acţiunii politice şi sociale. În aceasta consistă tăria liantului ce a dus la formarea naţiunii moderne şi în această perspectivă organicistă putem înţelege exact că intrarea României în război şi momentul fast al Marii Uniri nu au fost „cadouri” făcute de marile puteri, nici „concesii” în detrimentul altor Stări privilegiate (teme cu care se lamentează încă o anumită propagandă revizionistă, în special iredenta maghiară). omentul astral al Marii Uniri venea să încununeze, sub semnul unei năzuinţe multiseculare şi al unei inevitabile legităţi istorice, o opţiune majoritară mai veche, pe care, la 1600, întâiul între actanţii politicii istorice, Mihai Viteazul, a înţeles-o – eliberarea Principatului de opresiune străină şi refacerea statului unitar. ampadoforii conştiinţei naţionale din Transilvania, adăpaţi la mai vechile izvoare ale umanismului şi iluminismului european, se organizaseră în acea mişcare politică, socială şi culturală, aducând în faţa Stărilor privilegiate, dar şi a curţii vieneze (ale cărei drumuri le bătuse, în mai multe rânduri, şi Horia) argumentele inebranlabile, de nezdruncinat, privind configuraţia etnică majoritară, unitatea de neam a tuturor românilor (Gheorghe Şincai îi avea în vedere şi pe cei rămaşi dincolo de Dunăre), originea romană şi latinitatea limbii. Chiar dacă aceste idei exagerat puriste se îmbolnăviseră de „elefantiază” (cum apreciază Lucian Blaga), acţiunea concertată a corifeilor blăjeni este întru totul justificată în contextul social-istoric al vremii, bunele lor intenţii cultural-social-doctrinare neputând fi răstălmăcite şi minimalizate de ulterioarele cercetări în domeniu. Căci istoria nu trebuie interpretată într-o viziune a posteriori, ci în conjunctura realităţilor respective, în spiritul autentic al epocii şi al năzuinţelor respective! u este lipsită de interes observaţia că, în spirit herderian, corifeii Şcolii Ardelene înţeleseseră că limba este depozitară şi marcă a specificului naţional, intrând, revendicativ, între „drepturile inalienabile”. Iată de ce această amplă mişcare de emancipare a românilor din Transilvania va deveni „revendicativă” în numele unui program politic şi într-o formă continuată, despre care vorbea cu atâta exactitate istoricul Ladislau Gyémánt: Vădindu-şi forţa şi însemnătatea şi prin căutările pe care le impune deţinătorilor puterii şi privilegiaţilor, mişcarea de emancipare românească respinge cu tărie «soluţia» reformismului nobiliar, afirmându-şi cu claritate, prin programul naţional promovat, obiectivele proprii, menite a realiza drepturile inalienabile ale individualităţii sale specifice, pe măsura rolului şi importanţei deţinute în ansamblul societăţii din Transilvania”… (Mişcarea naţională a românilor din Transilvania, 1790-1848, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986). nfluenţând asupra Stărilor şi politicii imperiale, dar şi asupra ei însăşi, această mişcare a căpătat temeiuri ideologice moderne, reorganizându-se pentru o nouă luptă în cadrul monarhiei austro-ungare, între 1868 şi 1918. Conceptul de naţiune şi luptă naţională în epoca modernă capătă noi valenţe, ideea unităţii de neam şi limbă devenind acum una a tuturor românilor, îndeosebi a celor din Vechiul Regat. Mult mai organică pe terenul social-politic al Transilvaniei (unde după „Pronunciamentul de la Blaj” începuseră mai peste tot mişcări de protest împotriva politicii dualiste opresoare, îndeosebi faţă de „legea naţionalităţilor” şi „legea învăţământului” promulgate în decembrie 1868), această conştiinţă a originii şi unităţii de neam era, în Moldova şi Ţara Românească, mai mult culturală. Eminescu, însă, o înţelege în adevăratul ei sens politic, de aici intervenţiile sale publicistice fulminante din „Albina” şi „Federaţiunea” (1870), pentru care este citat de procurorul maghiar într-un proces de presă din perioada studenţiei sale vieneze. La „Timpul”, însă, având deplină libertate de exprimare, Eminescu – visând la o „Dacie Mare” – va milita pentru drepturile şi libertăţile democratice ale românilor ardeleni asupra cărora se exercita opresiunea dualismului austro-ungar. Previziunea lui Gh. Bariţiu se adeverea “Soarta naţiunii române se va hotărî la Bucureşti si la Iaşi iar nu la Cluj si nici la Buda. Aceasta o ştiu şi contrarii noştri…” (“Gazeta de Transilvania”). Nu întâmplarea, ci imperativul istoric a hotărât ca această soartă să se decidă la românii din Transilvania, acasă, adică la Alba Iulia, în butucul etnic al românităţii ardelene… n toamna lui 1918, pe când evenimentele politico-revoluţionare cuprindeau întreaga Transilvanie, s-a constituit Consiliul Naţional Român, ca unic for ce reprezenta voinţa poporului român, întrunind adeziunea maselor largi. Ca altădată la Câmpeni, la Padeş, la Izlaz, la Blaj, la Filaret, fruntaşii politici ai momentului au mobilizat masele largi, întru comunicarea unor programe revoluţionare şi înfăptuire plebiscitară. Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 a consfinţit Unirea cea Mare, Unirea cu Ţara, adică înfăptuirea României Mari pe temeiuri istorice şi de unanimă voinţă naţională, ceea ce însemna împlinirea legică a unui proces cu rădăcini milenare, ireversibil concretizată. Ceasul sosise şi această convingere era unanimă. ,,N-avem nevoie sa ne-o spunem unul altuia, e destul sa ne privim în ochi pentru ca să ne convingem că ceasul a sosit” – declara, în „Glasul Ardealului”, Ilie Cristea. (Va urma)
Prof. dr. Zenovie Cârlugea

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL